ASFALT DE MOLDOVA – Peisajele pitoreşti din Vărvăreuca

Cine a fost Costea Bucioc?

Costea Băcioc (Bucioc, Buciuc), Băciog, Costache ~, Coste ~), mare vornic de Ţara de Jos, fratele lui Ilea ceaşnic (paharnic), soţul Condachiei, ginerele lui Pătraşco mare vornic şi socrul lui Şoldan şi Iordachi (1601-1620, menţ. 1625).[1]

„<1608 Septembrie 1-1609 August 31> 7117

7117 <1608-1609> Constandin Movilă v<oe>v<o>d că au dat două sate, Băltăţeştii şi Mânjeştii lui Pătraşcu ce au fost vornic mare, apoi ficioru său, Bocioc vor<ni>c, iară pe urma lui Bocioc au căzut aceste sate, la mâna ginerilor, Şoldan şi Iordachi cel bătrân, ce au fost vist. Mare, moşul lui Ilie vist.”[2]

„1622 (7130) ianuarie 22 Iaşi

╬ Io, Ştefan Tomşea voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Ţării Moldovei. Iată s-au pârât de faţă, înaintea noastră, rugătorii niştri călugării de la mănăstirea Bisericanii cu cneaghina lui Băcioc vornic şi cu fraţii ei, Dumitru şi Toader şi surorile lor, Tofana şi … )[3] toţi fiii lui Păreaşco logofăt de la Constantin voievod, pe satul anume Troiţa, ce este în ţinutul Neamţ, pe Cracău.

Holocaustul comunist

„Nu există o societate comunistă, ci o dominaţie

comunistă asupra unei societăţi care supravieţuieşte cum poate”

(Vladimir Volkov)

Odată cu înaintarea frontului, în martie 1944 puterea sovietică este din nou instaurată în Basarabia. Chiar din primii ani, concomitent cu organele de partid şi de stat oficiale ale R.S.S.M., dominate exclusiv de străini, la Chişinău activa şi aşa-numitul Birou pentru Moldova al comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic) din Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, compus din opt subunităţi stabilite pe ramuri de activitate: propagandă şi agitaţie (în frunte cu S.G. Zelionov, A.I. Soloviov, M.I. Smirnov); agricultură (P. N. Lealin, C. P. Mitiuşkin); administraţie (A. V. Miciurin); finanţe şi planificări (P. V. Readov); transport (A. I. Federenko); activitate feministă (M. I. Andreev, I. M. Zeniţov). Preşedinte şi preşedinte-adjunct ai acestui Birou au fost, în anii 1947-1949, A.V. Ivanov şi respectiv V.S. Efremov. După numele de familie ale împuterniciţilor enumeraţi ne putem da seama cu uşurinţă cine sunt vinovaţii penuriei de alimentare ce a dus la înfometarea a sute de mii de români basarabeni în anii 1946 şi 1947. „Evident despre acest organ nu era voie să se vorbească, aşa ca să afle muritorii de rând. Astfel, aparent treburile obşteşti ale noii republici sovietice erau dirijate de conducerea republicană de partid şi de stat, pe când în realitate ea servea doar de paravan în dosul căreia se afla stăpânirea efectivă a ţinutului”[1]

„Mai trebuie, oare, în atare situaţie, să ne mirăm că, urmând cu smerenie indicaţiile de la Moscova, conducătorii din republică fixau în toiul secetei din primăvara anului 1946 o medie a recoltei agricole de 5-6 ori mai mare faţă de cea posibilă?”[2]

Comuna Vărvăreuca. Prin noi încercări

În martie 1944, s-a reinstaurat puterea sovietică. Până în anul 1991, în satul Vărvăreuca se aflau asociaţie intercolhoznică, şcoală de 8 ani, club, bibliotecă, punct medical, creşă, magazine, oficiu poştal, cinematograf. De asemenea, Vărvăreuca era sediul colhozului „Pacea”. În 2001: gospodării – 1860, locuitori – 2960, proprietari de pământ – 447, cooperativa de producţie „Vărvăreni” – 323 ha, SA „Cereale Flor”, gospodăria ţărănească „Pavel Cibotaru” – 140 ha, SA „Fabrica de lactate Floreşti”, abator, şcoala medie „Mihai Eminescu”, cămin cultural, bibliotecă, oficiu poştal, oficiul medicului de familie, biserica „Minunile Sf. Arh. Mihail”, grădiniţă de copii, teren de fotbal, 90 fântâni, centrală telefonică, monument consătenilor căzuţi în războiul II mondial, baie. Vărvăreuca e satul natal al scriitorului Mihail Gh. Cibotaru, laureat al Premiului Naţional pentru literatură (1.10. 1986). Cod poştal MD-5040. În anul 2004, cu sprijinul lui Victor Ţîbrigan şi a locuitorilor din comună, în zona luptelor de pe înălţimea „Bortoasa” este amenajată „Fântâna Eroilor” şi monumentul ostaşilor români căzuţi pe câmpul de luptă în vara anului 1941; iar 25 octombrie 2008, Victor Ţîbrigan a inaugurat Muzeul ostaşului român „Memoria” situat pe adresa str. Mihai Eminescu nr. 56.

În spatele frontului

Curând războiul a trecut dincolo de Nistru, în stepele Ucrainei, şi a tot înaintat spre est până când şi ecoul i s-a pierdut.

Conducerea României considera că Basarabia şi nordul Bucovinei, „fiind ocupate prin agresiune militară de către sovietici, dreptul de suveranitate a României asupra lor n-a încetat nici un moment, a aparţinut de jure, deşi, în fapt a fost împiedicată a-l exercita. Prin izgonirea agresorului din aceste teritorii în iulie 1941, statul român a intrat în posesia, de fapt, a drepturilor sale.”[1] Şi a procedat la reinstaurarea administraţiei româneşti. La 6 iulie 1941, când operaţiile militare erau în toi, la Iaşi are loc prima instruire practică a aparatului administrativ şi a celui de siguranţă şi ordine, destinat Basarabiei şi nordului Bucovinei. La 15 iulie, generalul Constantin Voiculescu a fost numit împuternicit al conducătorului statului pentru Basarabia. Până la 25 iulie toţi prefecţii, pretorii şi notarii se găseau la locurile unde au fost numiţi. Noul aparat administrativ avea ca obiective imediate asigurarea liniştii şi ordinii, strângerea recoltei de vară şi trecerea ei în întregime în proprietatea statului.

„Statul a distribuit posesorilor de pământ cantităţile necesare întreţinerii lor şi a familiilor lor, a organizat aprovizionarea întregii populaţii şi a depozitat restul de produse care au fost folosite şi ca mijloc de plată a unor munci prestate de populaţia locală, până la înlocuirea totală a monedei sovietice – rubla.”[2] Astfel încât, localnicii erau obligaţi să presteze diferite munci în condiţiile timpului de război, iar plata se făcea după rezultatul muncii lor. Cursul de schimb al monedei a fost de la început de 1 rublă = 1 leu, apoi a fost modificat: 1 rublă = 5 lei. Tot în această perioadă a fost efectuat un recensământ administrativ şi unul statistic în scopul bunei organizări şi guvernări. La 1 octombrie 1941, conducătorul statului român, Ion Antonescu, a dispus ca fondurile de comerţ ale cooperativelor ce au funcţionat anterior în Basarabia şi Bucovina să nu fie considerate ca pradă de război, ci să fie trecute cooperativelor locale. În condiţiile de război, s-au luat în evidenţă mărfurile de strictă necesitate vitală. Ele se distribuiau conform listelor.

Buletinul Oficial al guvernământului Basarabiei din 30 ianuarie 1942 ne prezintă tabloul plasei Floreşti, compusă din 18 comune: Căpreşti, Ciutuleşti, Cotiujenii Mari, Coşerniţa, Cuhureşti, Cuşmirca, Floreşti (inclusiv Vărvăreni), Gura Camencii, Mărculeşti, Poiana-Cunicea, Pohoarne, Prajila, Răduleni, Sănătăuca, Ţîra, Vadu Raşcu, Văscăuţi. Primar al comunei Floreşti era Ion Spânu, notar – Siptimiu Pop.

La 2 octombrie 1943, postul de primar al comunei Floreşti e preluat de Ion Armaşu, cel de notar – de Nicolae Cibotaru. Ca ajutor de primar au fost propuşi Serghei Moldovanu în târgul Floreşti, Grigore Rusu la Vărvăreni şi ignat Guranda în Floreşti-sat, ca secretar comunal – Andrei Grădinaru, care se aflase anterior în acest post încă din octombrie 1935.[3]

Dintr-un proces verbal de inspecţie, semnat de prim-pretorul plasei Floreşti Dumitru Casian şi şeful postului de jandarmi Voiculescu, la 3 noiembrie 1943, aflăm că această comună nu are primar. La data inspecţiei sale, primăria avea numai cinci funcţionari: picherul, adică supraveghetorul de drumuri, Teodor Moldovanu, agentul statistic Efrosinia Bulat, ajutorul de primar Ignat Guranda pentru Floreşti-sat şi Nichifor Ciubotaru pentru Vărvăreni.[4] La 23 iunie comuna Floreşti (Floreşti-sat, Floreşti-oraş şi Vărvăreni) înregistra  1800 de gospodării. Populaţia constituia 4920 suflete, inclusiv intelectualii cu familiile lor – 456 persoane, pensionarii cu soţiile  – 105 persoane. Aceste date au fost înscrise într-o listă de distribuire a zahărului.[5]

În această perioadă, la Floreşti slujeşte protoiereul Ioan Ştiuca, el fiind şi protopop al cercului 3 bisericesc al judeţului Soroca. Protopopia avea sediul în casa parohială a bisericii „Sf. Mitrofan” din Floreşti şi cuprindea 30 biserici. Cea mai mare grijă a protoiereului Ioan Ştiuca era să restabilească bisericile din Vărvăreni şi Ghindeşti, care au fost avariate în timpul luptelor din iulie 1941. În 1961, autorităţile sovietice au închis biserica din Vărvăreni. Ea şi-a reluat activitatea numai după proclamarea independenţei Republicii Moldova.

În primele luni ale anului 1944 ecoul războiului din nou se aude, uriaşa hoardă din est se reîntoarce pe Nistru. O parte din locuitori dau dovadă de precauţie şi cer autorizaţii de evacuare a avuţiei lor pe malul drept al Prutului, în localităţile unde se aflau rudele, prietenii lor sau aveau înţelegere prealabilă de a se stabili.

---

[1] Eliberarea Basarbiei şi a nordului Bucovinei. Bucureşti, 1999, p.  334

[2] Idem, p. 338

[3] ANRM. F. 2071, inv. 1, u.p. 545, f. 5. apud V. Trofăilă, op. cit, p. 82

[4] Idem, u.p. 545, f. 22. apud V. Trofăilă, op. cit., p. 83

[5] Idem, u.p. 653, f.f. 260, 390. apud V. Trofăilă, op. cit, p. 83

Căzuţi pe meleagurile noastre

Luptele de apărare duse de diviziile 8, 13,14 infanterie române (din componenta Corpului 30 armată german) în perioada 13-19 iulie 1941 în zona localităţilor Floreşti, Movila Turcului, Vărvăreni, Ghîndeşti.

La lupte au participat:

• Căpitan (r) Petre Sandovici, pe front sublocotenent, comandant de pluton în Regimentul 39 infanterie „Petru Rareş” din Divizia 14 infanterie. În data de 12-18 iulie 1941 a luptat pe înălţimea „Bortoasa” ( 6 km spre sud-vest de satul Vărvăreni), pentru vitejie în luptă a fost decorat cu Ordinul „Coroana României”. Originar din localitatea Dolheşti.
• Căpitan Mihai Tacu (pe front) rănit în lupta de pe înălţimea „Bortoasa” (în apropierea localităţii Ghîndeşti). Decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”.

Lista ostaşilor căzuţi la înălţimea „Bortoasa”:

• 1. soldat Mihai Irimescu ( din Dolheşti) – regimentul 24 artilerie
  2. soldat Dumitru Albu (din Dolheşti) – regimentul 24 artilerie
  3. fruntaş Aconstantinei Haralambie – regimentul 39 infanterie, divizia 14
  4. sergent Ailenei Mihai – regimentul 39 infanterie, divizia 14
  5. caporal Maxim Ifrim -  regimentul 39 infanterie, divizia 14
  6. soldat Munteanu Ion – regimentul 39 infanterie, divizia 14
  7. soldat Nechitei A. -  regimentul 39 infanterie, divizia 14
  8. soldat Obadă C. -   regimentul 39 infanterie, divizia 14
  9. caporal Palihevici Valerian – regimentul 39 infanterie, divizia 14
  10. caporal Pascaru Atanasie – regimentul 39 infanterie, divizia 14
  11. caporal Raţă Arvinte – regimentul 39 infanterie, divizia 14
  12. caporal Sandu Lazăr – regimentul 39 infanterie, divizia 14
  13. caporal Luca Popovici – regimentul 39 infanterie, divizia 14
  14. sergent Ştefănescu Grigorie – regimentul 39 infanterie, divizia 14
  15. caporal Zamarti Iacob – regimentul 39 infanterie, divizia 14
  16. soldat Timciuc Ion – regimentul 39 infanterie, divizia 14

Mai sunt 19 militari neidentificaţi din regimentul 24 artilerie.

Mărturii ale veteranilor de război

Căpitan (r) Petre D. Sandovici, pe front sublocotenent, comandant de pluton în Regimentul 39 infanterie din Divizia 14 infanterie:

Am participat în cadrul Regimentului 39 infanterie la luptele de apărare de pe valea Răutului, în perioada 12-18 iulie 1941, cănd Divizia 14 infanterie, căreia regimentul nostru îi era subordonat, asigura flancul drept al Corpului 30 armată german, ce ajunsese pe Nistru şi se pregătea să-l forţeze.

În această perioadă inamicul a atacat de câteva ori atât în sectorul regimentului nostru cât şi în Regimentul 13 infanterie de la stânga noastră, fără a reuşi să ne străpungă frontul. Primind noi întăriri, la 17 iulie sovieticii au executat un nou atac, mai puternic şi mai periculos decât toate celelalte executate în zilele precedente. Mă găseam instalat cu plutonul de mitraliere pe o înălţime denumită „Bortoasa”, situată pe malul drept al Răutului, în zona de sud-vest de satul Gândeşti (astăzi Ghindeşti).

După o puternică pregătire de artilerie, inamicul a atacat în forţă la batalionul 3 infanterie făcând o breşă largă în dispozitivul de apărare al acestuia, pe unde s-a infiltrat şi a căzut în flancul drept al batalionului 2, exact pe direcţia unde mă găseam instatlat cu plutonul meu de mitraliere. În sprijinul nostru au intervenit şi câteva avioane de bombardament în picaj germane, dar situaţia devenea extrem de periculoasă, sovieticii ameninţând să întoarcă flancul de sud al Diviziei 14 infanterie.

În acele momente grele căpitanul Mihai Tacu, comandantul companiei de puşcaşi pe care o sprijineam, a căzut rănit în piept de un glonţ. L-am evacuat cu mare greutate, sub focul puternic al inamicului, pus pe o pătură târâtă de doi ostaşi şi am luat comanda companiei lui.

-          Domnule sublocotenet – mi-a strigat un soldat de la mitraliera din dreapta – domnul sergent a fost rănit (trăgătorul de la mitralieră).

-          Staţi pe loc că vin la voi – le-am strigat.

Din câteva salturi am ajuns la grupa lor, am ordonat să fie pansat şi evacuat sergentul rănit şi am trecut personal la mitralieră pentru a executa un foc ucigător asupra inamicului ce înainta în flancul nostru.

La un moment dat am simţit o izbitură puternică şi am fost aruncat peste cap, dar am putut să mă târăsc din nou până la mitralieră şi să continui focul. Ce se întâmplase? Inamicul a capturat de la ai noştri un tun, care sprijinea prin trageri directe compania de puşcaşi, a întors tunul spre mitraliera care-l ţinea pe loc şi a tras o lovitură spre noi. Norocul meu a fost că proiectilul nu avea focosul montat şi nu am fost lovit în plin, căci în caz contrar s-ar fi ales praful de mine. Am aflat mai târziu cu mâhnire că doi din servanţii tunului, ambii din Dolheşti, de unde eram şi eu, au fost ucişi în această luptă: soldaţii Mihai Irimescu şi Dumitru Albu. Eu am fost doar rănit, suferind o ruptură serioasă a bicepsului. Dar inamicul a fost oprit.

Eforturile noastre nu au fost zadarnice, inamicul deşi a introdus numeroase forţe în luptă şi a fost puternic sprijinit de artilerie şi aruncătoare, nu a putut să ne clintească de pe poziţie.

Pentru bravura, priceperea şi dârzenia cu care au luptat în această zi (17 iulie 1941), numeroşi ofiţeri şi ostaşi ai regimentului nostru au fost decoraţi. Căpitanul Mihai Tatu a fost distins cu Ordinul „Mihai Viteazul”, iar eu am primit Ordinul „Coroana României” clasa a V-a cu spade şi panglică de Virtute Militară.

Sergent (r) Ştefan Manolache, pe front sergent comandant de grupă mitraliere în Regimentul 6 vânători din Divizia 14 infanterie:

Am participat cu Regimentul 6 vânători la toate luptele pe care acestă unitate le-a purtat în Basarabia împotriva trupelor sovietice. Aveam gradul de sergent şi comandam o grupă de mitraliere.

Din toate dramele petrecute pe front, cea care m-a impresionat cel mai mult s-a petrecul la sfârşitul lunii iulie în preajma satului Mateuţi.

După ce în perioda 11-18 iulie 1941 regimentul nostru a dus lipte grele cu inamicul pe valea râului Răut, în zona 30 km este de Bălţi, respingând toate atacurile acestuia, puternic sprijinite de artilerie şi de aviaţie, am trecut noi la atac şi am alungat inamicul spre Nistru.

După trei zile de urmărire inamicul înfrânt a dispărut din faţa noastră, astfel că regimentul a continuat înaintarea, cu avangarda în faţă, fără a mai fi în contact cu acesta. În capul regimentului, după avangardă, urma compania 1 puşcaşi care era întărită cu un pluton de mitraliere din care făceam parte şi eu. Atunci când compannia trecuse aproape în întregime peste rambleul căii ferate Bălţi, Râbniţa, la imediat sud de satul Mateuţi, asupra ambelor flancuri ale acestei subunităţi s-a declanşat un foc năprasnic de arme automate care a provocat numeroase victime.

Faţă de cele petrecute, comandantul regimentului, colonelul Mateeş, a ordonat să se încercuiască zona din apropierea localităţii pe unde trecuse coloana, pentru capturarea inamicului care declanşase focul. Au fost capturaţi peste 900 de civili, de naţionalitate evrei. Din cercetările făcute a rezultat că trupele sovietice nu au permis acestor evrei să treacă la est de Nistru şi le-a spus: „Dacă vă trebuie Basarabia, s-o apăraţi”, i-a înarmat, le-a dat această misiune şi ei, au acţionat. Toţi aceşti prizonieri au fost predaţi armatei germane (la acea dată Divizia 14 infanterie din care făcea parte regimentul nostru era subordonată Armatei 11 germane – n.n.).

În faţa satului Mateuţi s-a amenajat un cimitir în care au fost înhumaţi luptătorii companiei 1 a regimentului 6 vânători omorâţi în înprejurări arătate.

Acest atac mişelesc a atras ura asupra populaţiei evreieşti, întrucât şi la retragerea armatei române din Basarabia, în anul 1940, unii evrei au tras asupra ostaşilor noştri.[1]

Scrisori de război[2] Căpitan P. Către maiorul G.F.: Am plecat cu piciorele frânte de gloanţele duşmane în ziua satanică de 13. Poate aţi fost informat că după ce am pus să tragă mitraliera, am luat-o şi în fruntea ostaşilor din compania a 2-a, am izbutit să-i aduc până la cota 284, unde gloanţele mi-au tăiat elanul, distrugându-mi piciorele. Am plecat cu regretul că nu v-am văzut la plecare, să vă împărtăşesc bucuria că am fost vrednic să-mi fac datoria în fruntea unei companii în linia întâi. Aştept ziua vindecării pentru a fi din nou alături de Dvs. Şi de dragii mei subalterni şi ostaşi, cărora le urez noroc şi sănătate. Eu am gloanţe în gamba dreaptă, iar la laba stângă unul cu fractura oaselor…

Locot. V.F. către colonelul G.S.: Mult stimate domnule colonel…Sunt rănit la braţul drept de glonţ de armă. Osul a fost sfărâmat în ţăndări…Nervul radial al mâinii drepte fiind atins, nu mă pot folosi deloc de dânsa…Regret foarte mult că a trebuit să părăsesc, după un timp destul de scurt, unitatea de care mă simt atât de legat…Voi fi fericit dacă, după vindecare, tot în regimentul Dvs., unde am primit botezul focului, am să fiu chemat la datorie… Subloc. I.R.către căpitanul T.L.: …Sergenţii noştri aşa de buni, ce acte de bravură au mai făcut? Oh, ce greu e să fii departe de cei dragi! Stau în spital. Mâna stângă nu vrea să-şi revină. Paralizată. Nervul radial atins. Mi-e greu, dar sunt mândru. E prea mică jertfa mea pentru ţară, în raport cu a altora. Aş vrea să revin cât mai curând lângă Dvs., la tunurile mele dragi. Fără muzica lor nu ştiu să trăiesc…

Sublocot. C.P. către d-ra „X” din Galaţi: …Am fost primul ofiţer din regimentul nostru, care am mers la Nistru…Nu-mi venea să cred ochilor că în faţa mea este Nistrul…Aici pe malul Nistrului răsună pe ţarinele mânoase cântece curat româneşti şi o limbă moldovenească mai frumoasă decât cea de pe la noi…E jale multă pe biata lume de aici, dar şi bucurie multă… Sergent voluntar t.r. M.L.M., către părinţii lui la Bucureşti: Dragii mei…localitatea unde sunt nu pot să v-o spun, dar să ştiţi că, Dumnezeu ajutând, are să fie bine. Mergem să-l dăm peste cap pe Stalin. Nici nu pot să vă descriu ce mare emoţie am avut când am trecut Prutul şi apoi Nistrul… Soldatul C.N., către ai lui din com. Polovraci, Gorj: Iubiţii mei părinţi şi soţie…Faceţi şi Dvs ce-ţi putea, că trebuie să fie şi această răsuflare a poporului nostru, ca să ne dezrobim iar fraţii noştri care au pătimit, subjugaţi aproape un an de zile…

---

[1] Spre cetăţile de pe Nistru, Bucureşti,  1996, pp 279-280, 283-284.

[2] Al. Lascarov-Moldovanu, Scrisori de război, Din anul vitejiei româneşti, 1941, Biblioteca Academiei Române, cota II, 182.243, p. 246-247.

Luptele de pe valea Răutului

„OSTAŞI,
Vă ordon: treceţi Prutul! Sdrobiţi vrăjmaşii

din răsărit şi miazănoapte. Desrobiţi din jugul

roşu al bolşevismului pe fraţii noştri cotropiţi.

Reîmpliniţi în trupul ţării gloria străbună a Basa-

rabilor şi codrii voevodali ai Bucovinei,

ogoarele şi plaiurile voastre.”

ORDINUL DE ZI către armată al

d-lui General Ion Antonescu,

Conducatorul Statului Român

„Pe direcţia Bălţi-Soroca, aliaţii au concentrat diviziile 50, 170, şi 198 germane, diviziile 8, 13 şi 14 infanterie române. „La flancul drept, pe înălţimile situate la nord şi sud de Floreşti, a fost dispusă Divizia 13 infanterie română. Întrucât în faţa flancului drept al Corpului 30 armată inamicul rezista pe poziţiile dinapoia râurilor Camenca şi Răut, având posibilitatea de a executa contraatacuri în flancul drept al trupelor germane, comandantul Corpului 30 armată a ordonat Diviziei 14 infanterie română să înainteze spre est, în lungul Răutului, în cooperare, la dreapta, cu Divizia 13 infanterie română şi la stânga cu Divizia 50 infanterie germană (din Corpul 54 armată). Pentru îndeplinirea misiunii, generalul Gheorghe Stavrescu a hotărât să cucerească iniţial aliniamentul vest Dumitreşti, Gura Camencii, după care să dezvolte ofensiva spre Vîrtejeni (pe Nistru), fie spre est. Pentru forţarea râurilor Camenca şi Răut, comandantul diviziei a stabilit următoarele misiuni şi dispozitive de luptă: a) Regimentul 13 dorobanţi (sprijinit de patru divizioane de artilerie aflate la nord de Răut, după ce va fi înlocuit de Divizia 170 infanterie germană, să se regrupeze în raionul înălţimii cu cota 120, pentru a ataca în direcţia dealului Mărculeşti cu misiunea de a cuceri alineamentul Dumitreşti, Gura Camencii; b) Regimentul 39 infanterie, întărit cu un divizion de artilerie, urma să atace pe direcţia: dealul Pădureţului, Movila Turcului, apoi pe dealul Cucuieţi. Regimentul trebuia să ţină legătura cu Divizia 50 infanterie germană; c) Regimentul 6 vânători trebuia să asigure baza de pornire la atac a Regimentului 13 dorobanţi, apoi să se regrupeze în raionul localităţii Gura Camencii, constituind rezerva diviziei

Atacul Diviziei 14 infanterie română a început la 13 iulie, ora 10.00, după ce prealabil a fost respins un puternic contraatac executat cu circa un batalion din Divizia 176 infanterie sovietică, sprijinit de 5 tancuri, în sectorul Regimentului 13 dorobanţi. Prin lupte grele, regimentele române au reuşit să atingă până în seara zilei alineamentul  est Alexeeni, înălţimea cu cota 210 (ambele în faţa râului Camenca), dealul Cucuieţi, Movila Turcului. Pentru ziua de 14 iulie, Divizia 14 infanterie română a primit misiunea ca, în cooperare cu divizia 13 infanterie română, să cucerească înălţimile cu pădurea Ciripcău şi viile Văzdului.”[1]

„Luptele de apărare de pe valea Răutului, duse de diviziile 8, 13 şi 14 infanterie române (din compunerea Corpului 30 armată german) în perioada 13-19 iulie 1941 în zona localităţilor Floreşti, Movila Turcului, Dubna, Stoicani, au fost consecinţa unor puternice reacţii ofensive ale inamicului, care vizau flancul şi spatele trupelor române şi germane care ajunseseră pe Nistru.

Divizia 14 infanterie atacase la 12 iulie spre est, în direcţia râului Răut, şi ajunsese la 13 iulie seara pe un aliniament orientat nord-sud situat la circa 3 km est Floreşti, după ce respinsese un puternic contraatac inamic.

Divizia 13 infanterie, după ce la 12 iulie eliberase oraşul Soroca, s-a dispus în apărare la sud de oraş, în legătură la dreapta cu Divizia 14 infanterie.

În zilele următoare, aceste două divizii au fost puternic atacate de inamic, cu infanterie şi tancuri, dar au rezistat pe poziţie deşi au suferit pierderi foarte grele. O situaţie tactică extrem de complicată s-a creat pe frontul acestor două divizii în ziua de 17 iulie 1941, când inamicul a atacat cu înverşunare şi a reuşit să pătrundă la divizia 14 infanterie, atât în sectorul Regimentului 13 infanterie la nord de Răut, cât şi la regimentul de la sud de Răut (39 infanterie), unde a pus stăpânire pe înălţimea Movila Turcului, care constituia un puternic punct de sprijin pentru acest regiment. Concomitent a fost atacată şi Divizia 13 infanterie, dar aceasta a rezistat pe poziţie, repliindu-şi doar flancul drept cu circa 1,5 km, păstrând totuşi legătura cu Divizia 14 infanterie.

În sprijinul Diviziei 14 a intervenit Regimentul 8 vânători al Diviziei 8 infanterie aflată în rezerva corpului de armată, precum şi avioane germane de bombardament în picaj Stukas.

Pentru o mai bună coordonare a acţiunilor de luptă ale diviziilor 8,13 şi 14 infanterie, diviziile 8 şi 14 au fost subordonate comandamentului Diviziei 13 infanterie, generalul Gheorghe Rozin (până la sosirea în zonă a comandamentului Corpului 4 armată român).

Ulterior, situaţia s-a stabilizat pe frontul Diviziei 14 infanterie. La 19 iulie Divizia 13 a fost înlocuită cu Divizia 8 infanterie.

La 20 iulie diviziile 8 şi 14 infanterie au atacat spre est, pentru a ajunge pe Nistru în sectorul Râbniţa, Vasilcău şi a face siguranţa pe fluviu sub ordinele Corpului 4 armată.

Rezistenţa îndârjită a diviziilor 8, 13 şi 14 infanterie în luptele de pe valea Răutului a permis forţelor principale ale Corpului 30 armată să pregătească şi să execute în siguranţă forţarea Nistrului, iar trupelor româno-germane din compunerea Corpului 54 armată să execute manevra de întoarcere a masivului Corneşti.”[2]

Trupele sovietice luptau cu mare îndârjire, unele puncet, mai ales cota 210, trecând de câteva ori de la unii la alţii. Însuşi comandantul Corpului 30 armată germană, generalul Eugen von Schobert, recunoscu:

„Ruşii luptă cu multă iscusinţă şi curaj. Ei efectuează deseori contraatacuri cu un sprijin puternic de tancuri. Aceste atacuri perturbează grav şi fac chinuitoare înaintarea trupelor.”[3]

Regimentul 39 infanterie română, comandat de colonelul Constantin Simonescu, a luptat cu înverşunare pentru cucerirea localităţii Floreşti.[4]

La 18 iulie 1941, localităţile din jurul târgului Floreşti au rămas definitiv în stăpânirea trupelor aliate, dar cu pierderi foarte mari din efectivul Diviziei 14 infanterie română: 105 ofiţeri, 57 subofiţeri, 2862 ostaşi, ceea ce, în total constituia 22% din efectivul ei.[5]

---

[1] Eliberarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei, Bucureşti, 1999, p. 249

[2] Spre cetăţile de pe Nistru. Bucureşti, 1996, pp. 278-279

[3] Eliberarea Basarabiei şi nordului Bucovinei. Bucureşti, 1999, p. 252.

[4] Spre cetăţile de pe Nistru. Bucureşti, Bucureşti, 1996, pp. 278-279

[5] Eliberarea Basarabiei şi nordului Bucovinei. Bucureşti, 1999, p. 252

Ciopârţirea României

În umbra politicii statelor totalitare

„În lumina experienţei trecutului,

guvernelor Reich-ului şi al U.R.S.S. tre-

buie să le fie limpede ca lumina zilei că de-

mocraţiile capitaliste occidentale sunt duş-

manul implacabil atât a Germaniei naţio-

nal-socialiste, cât şi a Uniunii Sovietice”.

Joachim von Ribbentrop,

15 august 1939

La 23 august 1939, Germania nazistă şi Uniunea Sovietică semnează un pact de neagresiune. Cu toate că în tot acest răstimp Rusia bolşevică întreţinuse multă vreme relaţii privilegiate cu Germania anilor 1920, această alianţă i-a surprins pe majoritatea observatorilor, căci opoziţia ideologică dintre nazism şi comunismul sovietic părea ireductibilă. „Prietenia” dintre cei doi mari dictatori totalitari, Hitler şi Stalin, urma să aibă consecinţe nefaste, vizibile şi astăzi în sânul Europei reunite.

Reprezentanţii celor două părţi din cadrul alianţei – I. Ribbentrop şi V. Molotov – „au discutat în conversaţii strict confidenţiale chestiunea privind delimitarea sferelor lor de influenţă în Europa de Est” . Germania şi URSS au semnat un protocol adiţional secret la Pactul nominalizat. Iată ce stipula punctul 3 al protocolului secret, cunoscut şi sub denumirea de „Protocolul Molotov-Ribbentrop”: „În ce priveşte Europa de Sud-Est, Partea Sovietică insistă asupra interesului ei în Basarabia. Partea Germană a declarat că manifestă o luipsă totală de interes faţă de teritoriile acestea.”[1]

La 26 iunie 1940, orele 22:00, guvernul sovietic a remis guvernului regal al României o notă ultimativă prin care i-a cerut „a) Să înapoieze cu orice preţ Uniunii Sovietice Basarabia; b)Să transmită Uniunii Sovietice partea de nord a Bucovinei potrivit cu frontiera, potrivit cu harta alăturată”[2], deşi acestea nu fuseseră niciodată în componenţa URSS.

La 27 iunie 1940, guvernul regal al României declară „că este gata să procedeze imediat şi în spiritul cel mai larg la discuţia amicală şi de comun acord a tuturor propunerilor emanând de la guvernul sovietic. În consecinţă, guvernul român cere guvernului sovietic să binevoiască a indica locul şi data ce doreşte să fixeze în acest scop.”[3]

La 27 iunie 1940, pentru a preîntâmpina o eventuală hotărâre a guvernului de a opune rezistenţă armată, reprezentanţii Germaniei şi Italiei la Bucureşti, purtători de cuvânt ai conducerii celor două ţări, au recomandat guvernului român să dea curs ultimatului sovietic. În aceeaşi zi, la
Bucureşti au parvenit informaţii în legătură cu faptul că Ungaria dispusese dislocarea la frontiera cu România a unor importante forţe militare.

Ca urmare, Consiliul de Coroană întrunit pe 27 iunie 1940 sub preşedinţia regelui Carol al II-lea  a exclus ipoteza rezistenţei armate şi a propus guvernului sovietic începerea unor tratative pe tema ultimatului.

Guvernul sovietic nu a vrut să discute şi a procedat în conformitate cu indicaţiile lui Iosif Stalin, expuse de el încă în noiembrie 1924:

„Ideea rezolvării chestiunii Basarabiei prin forţa armatelor…cred că este cea mai bună metodă care să dea rezultat în politica de <<strângere a Rusiei>>. Dacă Basarabia va fi propagandistic pregătită pentru unirea cu Republica Autonomă Sovietică socialistă Moldovenească şi dacă se va depune efortul necesar, ocuparea acestei provincii de către Armata Roşie poate fi realizată cu rapiditate.”[4]

Răspunsul părţii sovietice nu s-a lăsat mult aşteptat:

„1. În decurs de patru zile, începând cu orele 14, ora Moscovei, la 28 iunie, să se evacueze teritoriul Basarabiei de trupele româneşti.

2. Trupele sovietice în acelaşi timp să ocupe teritoriul Basarabiei şi partea de nord a Bucovinei.”[5]

Aşa şi s-a întâmplat. În urma acestei cedări teritoriale România a pierdut, după cum reiese din Anuarul statistic din 1940, p. 30-32 un teritoriu cu o suprafaţă de 50.500 km² (cca 44.500 km² în Basarabia şi 500.000 în Bucovina de Nord) şi o populaţie  de 3.700.000 locuitori (3.200.000 în Basarabia şi 500.000 în Bucovina de Nord). Inclusiv şi ţinutul Herţa ocupat abuziv de trupele sovietice.

Apoi, într-un timp foarte scurt, fără a organiza alegeri, au fost instalate autorităţile sovietice  în toate localităţile basarabene. Pe întreg teritoriul Basarabiei au fost create soviete, iar la 2 august 1940, deci numai după o lună de la ocuparea Basarabiei, a fost creată Republica Sovietică Socialistă Moldovenească care cuprindea şase judeţe ale Basarabiei şi o parte din teritoriul RASSM (regiunea transnistriană de astăzi).  Dar, odată cu puterea sovietică, pe malul drept al Nistrului a trecut şi regimul de teroare stalinist culminând cu represiuni ale NKVD-ului împotriva populaţiei băştinaşe.

---

[1] Basarabia şi basarabenii. 1991. Chişinău, p. 295 apud V. Trofăilă, op. cit., pp 72-73.

[2] Ion Stafi, op. cit., p. 94

[3] Idem, p. 95

[4] Basarabia şi basarabenii. 1991. Chişinău, p. 291 apud V. Trofăilă, op. cit., p. 73

[5] Idem, p. 298 apud V. Trofăilă, op. cit., p. 74

Perioada interbelică

Marea Unire

Războiul cu Japonia (1904-1905), apoi şi primul război mondial (1914-1918) şi dezastrul ce cuprinsese Rusia, revoluţia burghezo-democratică din februarie 1917, prevesteau sfârşitul Imperiului Rus. În Basarabia, ca şi în alte regiuni ocupate de Rusia, lua amploare mişcarea de eliberare naţională, pentru autonomia ţinutului. O contribuţie deosebită la definitivarea şi materializarea ideii autonomiei Basarabiei şi-au adus-o Partidul Naţional Moldovenesc, fondat în aprilie 1917, şi Comitetul Central al soldaţilor şi ofiţerilor moldoveni din armata rusă. La 20 octombrie 1917, la Chişinău, a fost convocat Congresul I al militarilor moldoveni, la cre au participat şi peste 300 de delegaţi civili, reprezentanţi ai partidelor, organizaţiilor, mişcărilor social-politiceexistente la acel moment în Basarabia.[1]

Organizaţiile militare sunt cele care preiau iniţiativa. La şedinţa din 20 octombrie 1917, Congresul militar al moldovenilor, la care participă 500 de delegaţi reprezentând aproximativ 250 000 de soldaţi aflaţi pe toate fronturile şi în toate armatele ruseşti (câte doi soldaţi şi un ofiţer pentru fiecare companie). [2] Apogeul Congresului s-a produs în şedinţa din 24 octombrie, când congresul proclamă, într-un mare entuziasm, autonomia provinicială şi politică a Basarabiei, şi crearea Sfatului Ţării, în care vor intra 120 de deputaţi.[3] La 25 octombrie 1917,  guvernul provizoriu al Rusiei cade sub lovitura de stat a bolşevicilor. La 2 decembrie 1917, Sfatul Ţării ia hotărârea prin care Basarabia se proclamă Republica Democratică Moldovenească în componenţa Republicii Federative Democratice Ruseşti. Dar situaţia politică din nou se schimbă: la 2 ianuarie 1918, Ucraina  se proclamă stat independent, logica lucrurilor ar fi urmat să atragă, de asemenea, independenţa Republicii Moldoveneşti. La 24 ianuarie, după numeroase discuţii, Sfatul Ţării proclamă independenţa cu unanimitate de voturi, inclusiv cele ale tuturor naţionalităţilor.

Dar principiul autodeterminării nu a condus numai la separarea de Rusia şi la independenţă. O ţară a cărei soartă a fost, timp de secole , legată de cea a poporului român, o ţară de acelaşi sânge, cu aceeaşi limbă, cu aceleaşi tradiţii culturale, smulsă prin constrângere din trupul României, nu putea să nu graviteze către masa poporului român. Astfel încât, la 27 martie 1918 Sfatul Ţării a declarat Unirea Republicii Democratice Moldoveneşti (Basarabia) cu România. Hotărârea a fost votată cu 86 voturi, 3 contra şi 36 de abţineri, 13 deputaţi fiind absenţi. Actul care consacra Unirea stipula:

În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile ei graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa România.[4]

De aici încolo, timp de 22 de ani, Vărăvreuca avea să trăiască conform legilor statului român. Acest segment de timp (1918-1940) a constituit perioada interbelică, adică dintre cele două războaie mondiale din sec. XX.

---

[1] Arbore Z., Dicţionarul geografic al Basarabiei. Bucureşti, 1904. Ediţia a II-a din Chişinău, 2001, p. 99, apud V. Trofăilă, op. cit., p. 39.

[2] „Cuvânt Moldovenesc”, nr. 94 din 27 octombrie 1917 apud Ştefan Ciobanu, Basarabia. Populaţia, istoria, cultura, Ed. Ştiinţa, Chişinău 1992, p. 68.

[3] Ştefan Ciobanu, op. cit, idem.

[4] Ştefan Ciobanu, op. cit.,  pp. 70-72.

Primele reforme din perioada interbelică

După Unire, şcolile din Basarabia trec la predarea în limba română în baza alfabetului latin. La 18 aprilie 1918 este intrudusă, prin decret regal unitatea monetară românească – leul. Rata de schimb era : 1 rublă rusească = 1 leu 60 bani. La 15 octombrie 1918 este introdus drapelul de stat al României – tricolorul. La 1 octombrie 1918, organul executiv al Sfatului Ţării a iniţiat procesul de formare a prefecturilor şi subprefecturilor de judeţe şi numirea în posturi a prefecţilor şi subprefecţilor. Judeţul este împărţit în subprefecturi, alcătuite din mai multe voloste (plase). Floreşti devine centru de subprefectură, iar Vărvăreuca este inclusă în cadrul plasei Floreşti. Administrarea autonomă pentru Basarabia a fost abrogată prin hotărârea Sfatului Ţării care a anulat condiţiile din actul Unirii din 27 martie 1918, încheindu-şi astfel activitatea sa ca organ suprem legislativ. Treptat se statornicesc instituţiile române. Prefectura, subprefectura, jandarmeria, poliţia, poşta, telefonul, telegraful, drumurile de fier, vamele, paza graniţei trec treptat în sistemul de dirijare central.

Legea despre reforma agrară este promulgată la 2 decembrie 1918. Are loc exproprierea deplină a moşiilor statului, mănăstirilor din străinătate, marilor latifundiari. Proprietarilor sunt lăsate 100 de ha, iar mănăstirilor locale  – până la 50 ha de pământ. În judeţul Soroca au fost expropriate 645 de moşii. În proprietatea ţăranilor, intelectualilor de la sate, absolvenţilor şcolilor agricole „au trecut 165 042 ha de pământ la un număr de 51 230 locuitori din 236 sate”.[1] În Vărăvăreuca 218 locuitori primesc 847 ha din moşia boierească expropriată a lui Vladimir Acaţatov.

---

[1] Cardaş Agricola. Aspecte din reforma agrară basarabeană. Chişinău, 1924, p. 91 apud V. Trofăilă, op. cit., p. 42

Plasa Floreşti

La 9 august 1918, prefectul de Soroca Rădulescu-Dobrogeanu propune împărţirea judeţului în 5 plase: Climăuţi, Bădiceni, Năduşita, Floreşti şi Vascăuţi.

Plasă e un termen de provenienţă slavă şi înseamnă „fâşie”, „zonă”.[1] La 7 septembrie 1918 plasa Floreşti se formează doar în graniţele vechii voloste:

Floreşti- 2327 loc. Cot-Mărculeşti-529 loc. Băhrineşti-1547 loc. Bobuleşti-585 loc. Gvozdova-808 loc. Ghindeşti-559 loc. Gura Căinarului-1134 loc. Gura Camencii-362 loc. Lunga-761 loc. Mărculeşti (sat)-2418 loc. Prajila-A-226 loc. Prajila-1992 loc. Putineşti-1104 loc. Răduleni-1113 loc. Stârceni-100 loc. Sevirova-745 loc. Ţâra-498 loc. Cenuşa-493 loc. Alexandrovca-455 loc. Alexeevca-619 loc Vărvăreuca-1158 loc. Ivanovca-393 loc

În anul 1925 este adoptată Legea cu privire la unificarea administrativă a României care se împărţea, din punct de vedere administrativ, în judeţe, iar judeţele în comune. Comunele erau de două tipuri: rurale şi urbane. Comuna rurală era alcătuită din unul sau câteva sate, având reşedinţă în unul dintre ele. Judeţul şi comuna aveau statut juridic. Plasa Floreşti se forma în componenţa a 6 comune: Floreşti, Gândeşti (Ghindeşti), Mărculeşti, Prajila, Răduleni şi Sevirova. Cuprindea 32 localităţi.[2] Astfel Vărăvăreuca intră în componenţa comunei urbane Floreşti. În 1926, subprefecturile au fost înlocuite cu preturi, iar subprefecţii – prin pretori.

Anul 1938 este marcat de adoptarea unei noi legi administrative, conform căreia este introdusă unitatea teritorial-administrativă ţinutul. Judeţele Bălţi şi Soroca, deci şi plasa Floreşti, sunt încadrate în ţinutul Prut, în care intrau şi 7 judeţe din partea dreaptă a râului.[3]

---

[1] ANRM. F: 2071, inv. 1, u.p. 4, f. 1. apud V. Trofăilă, op. cit., p.43

[2] Revista „Luminătorul”,  Chişinău. 1926, nr. 9, p. 8 apud V. Trofăilă, op. cit., p. 44

[3] V. Trofăilă, op. cit., pp.  43-45

Tranziţia spre o altă viaţă

În anul 1922, în Vărvăreuca, sat ce intra în componenţa comunei Floreşti, se înfiinţează cooperativa agricolă „Principele Carol”.[1]

La 27 noiembrie 1923, prefectul de Soroca, Vasile Săcară, semnează ordonanţa prin care, „având în vedere dispoziţiile prevăzute de legea pentru înfrânarea şi reprimarea speculei ilicite, publicată în Monitorul Oficial nr. 59 din 17 iulie 1923, ordonăm fixarea unor preţuri maximale cu începere de la 1 decembrie 1923:

Păsări:

Găină bucata – 25-35 lei

Raţa bucata – 20-30 lei

Curcan bucata – 70-90 lei

1 kg de carne

de porc – 15 lei

de vită – 10 lei

1 kg de:

ceapă uscată – 25 lei

cartofi – 10-15 lei

pâine albă – 7 lei

pâine neagră – 5 lei

ulei de floarea soarelui – 18-22 lei

ulei de cânepă – 25-30 lei

vin cal. I – 12 lei

vin cal. II – 10 lei

bere cu sticla – 4 lei

La bărbierie:

tuns – 4 lei

ras – 3 lei

La manufacturi, galanterii şi băcănii, se acordă un beneficiu de 20% la preţul indicat în factură.

Orice abatere de la prescripţiile  prezentei ordonanţe constituie o contravenţie care se va pedepsi cu amendă de la 10.000 până la 300.000 lei sau cu închisoare de la 15 zile până la o lună”[2]. În general oamneii dădeau dovadă de o mare grijă pentru cele sfinte. Ne-o demonstrează şi faptul că în iunie-septembrie obştea satului Vărvăreuca din comuna Floreşti a adunat 160.000 lei pentru reparaţia bisericii din localitate.[3]

Ce reprezenta comuna Vărăvăreuca în acest an? Despre aceasta ne informează Vasile Trofăilă în lucrarea „Judeţul Soroca. Monografie ilustrată”(1999): Localitatea Vărăvăreuca în anul 1923 cuprindea – cooperativa agricolă „Regele Carol I”, şcoala primară, biserica din piatră „Sf. Mihail”, poştă rurală, promărie, 2 cârciumi, sălaş de ţigani.

---

[1] ANRM, u. p. 576, f. 3.

[2] Idem, u.p. 578, f. 70 apud V. Trofăilă, op. cit., p. 47

[3] Idem, u.p. 41, f. 241. apud V. Trofăilă, op. cit. p. 47

Începuturi de democraţie

Până la Unire, autorităţile locale erau instalate prin numire. Conform Legii unificării administrative, urmau să fie alese consiliile comunale şi delegaţiile lor permanente.

Consiliul comunal, ca organ de conducere colectivă, era alcătuit din trei cincimi consilieri aleşi de toţi alegătorii comunei cu vot universal, egal, direct şi secret, obligatoriu, prin scrutin cu listă, până la două cincimi consilieri de drep, care erau, de regulă, preotul paroh, directorul şcolii sau un învăţător. Se alegeau şi supleanţi, chemaţi să completeze locurile vacante care se formau pe parcurs în consilii. Consiliul comunal se întrunea în mod obligatoriu, cel puţin, o dată în trimestru şi soluţiona problemele vitale de interes local.

Delegaţia permanentă comunală se alegea prin scrutin cu majoritatea absolută de voturi, se prezenta, în fond, ca un organ consultativ al primarului şi împreună cu el supraveghea serviciile comunale.

Figura principală în administraţia comunală rămânea primarul, care era ales de consiliul comunei. El convoca şi prezida şedinţele consiliului, supraveghea respectarea regulamentelor, numea şi elibera din serviciu funcţionarii comunali, executa deciziile consiliului comunal, elibera certificate, emitea ordonanţe, participa activ la formarea serviciilor comunale.

Notarul era agentul autorităţilor centrale în comună, avea grijă ca actele stării civile să fie întocmite conform legilor şi le contrasemna.

În cazul dizolvării consiliilor comunale se numeau de către prefectul judeţului comisii interimare, care dirijau viaţa comunelor până la alegerea noilor consilieri.

Recensământul din 1930

În anul 1930, denumirea localităţii este schimbată din Vărvăreuca în Vărvăreni. La 29 decembrie 1930 este efectuat un recensământ general al populaţiei României care ne prezintă date exacte. Atunci în Vărăvăreni s-au înregistrat 330 de gospodării şi 1407 de locuitori.

Organizarea comunală a fost perfecţionată prin deciziile de arondare a comunei din 1932, fiind desfiinţate comunele cu locuitori prea puţini şi venituri prea mici. La Floreşti a aderat s. Vărvăreni, iar în decembrie 1932 au avut loc alegeri locale pe liste de partid. Consiliul comunal a fost ales în componenţa a 17 consilieri: Ion Mărcăuţanu, Serghei Moldovanu, Vladimir Ciobanu, Pentelei Verejanu, Grigore Dolgoşei, Ghrigore Proşca, Iosif Frehtman, Simion Vizitiu, Ştefan Leşanu, Teofil Podgurschi, Năstase Margină, Ion Vranceanu, Dionisie T. Moldovanu (zis Mihail Moldovanu), Vasile T. Leşanu, Ştefan D. Ivanes şi David Magarici. Primar a devenit naţional-ţărănistul Mihail Geangu, ajutor de primar – Năstase Margină, membri ai delegaţiei permanente – Pentelei Verejanu şi Iosif Frehtman.[1]

---

[1] ANRM. F. 2071, inv. 1, u.p. 287, f. 6