După finalizarea manifestațiilor din sfânta zi de 1 Decembrie, Platforma Civică Acțiunea 2012 lansează o nouă campanie menită să apropie populația de pe cele două maluri ale Prutului.

Dacă campania “Unirea în zece motive” s-a adresat populației din Republica Moldova, “Obiectiv: Basarabia” vine în întâmpinarea nevoii de informare a populației din România, cu precădere din orașele mici și din mediul rural.

În luna decembrie vor fi distribuite pliante în majoritatea județelor din România cu argumente pentru care Basarabia trebuie să revină la Țară.

Mai jos aveți textul pliantului și imaginea .jpg, vă invităm să promovați mesajele din el în discuțiile cu toți cei din dreapta Prutului.

1. Basarabia este parte a spaţiului locuit dintotdeauna de români. Circa 3 milioane de români din Republica Moldova sunt separaţi de noi, ca urmare a ocupaţiei sovietice. Această nedreptate trebuie reparată.

2. Multe dintre urmele lui Ştefan cel Mare pot fi găsite peste Prut, în cetăţi şi mănăstiri, dovezi ale identităţii neamului nostru.

3. Sute de mii de ostaşi români şi-au dat viaţa pentru unitatea, libertatea şi integritatea spaţiului românesc. A ascunde această realitate ar însemna să ne minţim pe noi înşine

4. Pentru simplul fapt că erau români şi pentru că şi-au dorit să rămână ai României, basarabenii au fost deportaţi, înfometaţi, închişi, torturaţi, ucişi, o treime din populaţia Basarabiei fiind exterminată de Stalin. În pofida acestui fapt, dorinţa de reunire cu Patria-Mamă a rămas în minţile şi inimile multora dintre basarabeni.

5. Zecile de mii de tineri curajoşi care au scandat lozinci pentru unire şi au arborat tricolorul românesc în aprilie 2009, la Chişinău, reprezintă o generaţie care nu mai tolerează să-i fie călcată în picioare identitatea românească.

6. Realizarea unificării celor două state româneşti va însemna restaurarea unităţii de limbă, etnie, religie, cultură.

7. Numeroase personalităţi culturale, ştiinţifice şi politice ale României sunt originare din Basarabia: scriitorii Alecu Russo, Bogdan Petriceicu Haşdeu, Alexei Mateevici, Constantin Stere, Paul Goma, Grigore Vieru, Adrian Păunescu, mareşalul Alexandru Averescu, lingvistul Eugen Coşeriu, actorii Colea Răutu, Iurie Darie, Stela Popescu şi mulţi alţii;

8. O Românie reîntregită ar fi mai diversă socio-cultural prin contactul cu mai multe comunităţi etnice. În acelaşi timp, partidele politice menţinute pe criterii etnice şi-ar pierde din influenţă, procentul minorităţii maghiare scăzând considerabil, iar a celei ruse nedepăşind 1% din totalul populaţiei de 25 milioane de locuitori.

9. Oamenii de stiinţă susţin că mărimea populaţiei şi a teritoriului sunt cele mai importante caracteristici care influenţează potenţialul unei ţări pe termen lung. Prin unificarea cu Republica Moldova, România ar câştiga la capitole precum forţa de muncă, investiţii, industrie textilă şi alimentară, suprafaţă agricolă şi potenţialul turistic.

10. Un stat mai mare este unul mai puternic din punct de vedere politic şi economic. După unificare, importanţa României pe plan european şi mondial ar creşte substanţial.

Este anul 2011 şi e timpul să reintrăm în normal.

Primul pas: ceea ce ne-a fost luat în mod nedrept să revină acasă prin unirea Republicii Moldova cu România.

Este datoria noastră morală să facem presiuni asupra clasei politice de la București. Este timpul ca NOI să cerem să se facă dreptate, altfel lucrurile nu se vor schimba niciodată.

BASARABIA e ROMÂNIA!

Cei care pot să ajute la distribuția pliantelor sunt rugați să o facă contactând Platforma civică Acțiunea 2012

Sărbătoarea va avea forma unui marș pe bulevardul Ștefan cel Mare și Sfânt până la ambasada României de pe strada București, numărul 66/1. Rugăm toți participanții să aducă cu ei drapele tricolore.

Promo:

Sursa: www.romanism.ro

(Stalin, 1926)

Astăzi, localitatea Tatar-Bunar din sudul Basarabiei (în prezent teritoriu aflat în componenţa Ucrainei) numără mai puţin peste 10 000 de locuitori. Monumentul colosal din centrul oraşului aminteşte de un eveniment, sau mai bine zis de un plan definitoriu al Kremlinului de a distruge statul român prin sovietizare.

Totuşi, ce importanţă are „revolta” de la Tatar-Bunar şi care sunt consecinţele acestei operaţiuni regizate de Comintern asupra redefinirii identitare a spaţiului dintre Prut şi Nistru? Care au fost adevăratele intenţii ale Uniunii Sovietice şi cine a stat în spatele „mascaradei-puci”? În următoarele rânduri voi încerca să răspund la aceste întrebări prin intermediul unei investigaţii istorice.

Stalin şi ţara sovietelor

Gândirea sovietică percepea ameninţarea militară românească eminentă încă din decembrie 1917, după ce Armata română a reuşit să dezarmeze şi să alunge din Moldova în jur de 1 150 000 de soldaţi ruşi bolşevizaţi, organizaţi în trupe de zece ori mai numeroase decât efectivele româneşti, iar „de la predecesorii ţarişti a fost moştenit şi un resentiment strategic din cauză că românii reprezentau singurul obstacol non-slav în arcul slavic, care se întindea iniţial prin Rusia, prin Dobrogea, spre Bulgaria, Macedonia, Serbia, Bosnia, Croaţia şi Slovenia”.[1]

La 12 mai 1922 Kremlinul, nemulţumit de unificarea teritoriilor româneşti din anul 1918, adoptă o decizie privind „spionajul activ”, astfel, în Basarabia începea aplicarea planurilor serviciilor secrete.[2]

Citatul de mai sus ilustrează pe deplin obsesia dictatorului de la Moscova asupra securităţii „ţării sovietelor”. Viziunea lui Stalin, care avea să fie biruitor în rivalitate cu Troţki, pune în prim-planul politicii externe sovietice problema brâului de securitate. Cu alte cuvinte, U.R.S.S.-ul s-ar afla într-o „încercuire capitalistă”, care poate fi străpunsă printr-o „încercuire socialistă”[3] prin sovietizarea ţărilor din „vecinătatea apropiată”. Or, înainte de sfârşitul lui ianuarie 1918, conducerea bolşevică de la Petrograd, percepea Basarabia ca pe o „platformă” de operaţiuni împotriva revoluţiei ruse.[4] Stalin îi scria lui Lenin la 24 iulie 1920 despre necisitatea unei revoluţii în Italia şi în statele încă fragile, ca de exemplu Cehoslovacia şi Ungaria; referitor la România, exista doar un singur verdict: „Trebuie să zdrobim România”.[5] Atât Lenin, cât şi Stalin, au fost „discipolii fideli” ai lui Karl Marx şi Friedrich Engels, care considerau că dintre est-europeni numai polonezii şi maghiarii erau „purtătorii standard ai progresului”, în schimb românii erau văzuţi ca un popor „degenerat”, „neviabil”, „un popor fără istorie”, fără vreo „capacitate de supravieţuire” şi fără vreo speranţă de a obţine „vreun mod de independenţă”, destinat doar asimilării de către alte popoare”[6]. De aceea planurile liderilor de la Kremlin vizau „izolarea, rând pe rând, a provinciilor istorice româneşti, răsturnarea regimului politic existent, luarea puterii de interpuşii Moscovei, destrămarea ţării prin împărţirea ei între U.R.S.S., Ungaria şi Bulgaria”.[7]

La 27 martie-2 aprilie 1924 U.R.S.S. a „planificat” eşecul discuţiilor româno-sovietice de la Viena, ale cărei obiective, date delegaţiei conduse de N.N. Krestinski, fixau că „În niciun caz, Basarabia nu poate fi dată României”.[8] Iată ce îi scria M.M. Litvinov lui Christian Racovski[9] la 27 ianuarie 1924: „Noi ne aflăm acum, formal, în stare de război cu România. Noi considerăm că trupele române ocupă teritoriul nostru şi, formal, putem, în orice moment, să trecem Nistrul fără declaraţie de război”.[10] La începutul anilor ʼ20 Rusia sovietică recurge la grupuri înarmate pregătite pe teritoriul ei, arme şi muniţii proprii, urmărind să desfăşoare cu ajutorul agenţilor comunişti locali mişcări de secesiune şi destabilizatoare în sud-estul Moldovei, pentru a da un semnal de scţiuni similare pe întreg teritoriul României, unde un rol important îl avea Partidul Comunist din România (P.C.R.). Astfel, în timpul desfăşurării Conferinţei româno-sovietice de la Viena (martie-aprilie 1924), agenţii sovietici din sudul Basarabiei au demarat o propagandă largă în favoarea organizării unui plebiscit în Basarabia, prin care populaţia locală să se exprime „pro” sau „contra” actului unirii Basarabiei cu România din 27 martie 1918. Iacta alea est!

Organizarea comitetelor revoluţionare

Astfel, primii paşi ai operaţiunii au fost crearea de reţele de spionaj în România este relatat într-un mod exhaustiv în dicţionarul lui Pavel Moraru: „ A fost organizat aşa-numitul Comitet de partid din sudul Basarabiei alcătuit din: Andrei Kliuşnikov, alias Nenin, secretar, agent bolşevic, aflat în fruntea rebeliunii de la Tatar-Bunar; Nicolai Şişman, alias Afanasiev, agent bolşevic trimis de peste Nistru; trei membri din rândul populaţiei locale – Ivan Bejanovici, alias Kolţov sau Pugaciov, Ivan Dobrovolski, alias Gromov, şi Iustin Batişcev, alias Almazov. Această organizaţie nu era subordonată nici Comitetului ilegal regional de partid din Basarabia, care intra în componenţa P.C.R., nici conducerii de la Bucureşti a P.C.R., ci se afla în subordonarea directă a conducerii comuniste de la Moscova.

Conform instrucţiunilor şi indicaţiilor primite de peste Nistru de la serviciile speciale din Ucraina, membrii mai sus-numiţi au organizat aşa-zisele comitete revoluţionare în unele localităţi din sudul Basarabiei: Cişmeaua Rusă, Cişmeaua Văruită, Neruşai, Jebrieni, Vaisal, Galileşti, Caracurt, Banovca, Fântâna Zânelor, Cairaclia, Caragacii Noi, Chilia Nouă, Furmanca, Dracula, Sofiana, Schirlichitai, oraşul Ismail, Dulichioi, Câşliţa din judeţul Ismail, Plachteevca, Divizia, Şaba, Akmanghit din judeţul Cetatea Albă, Găvănoasa, Pelinei Moldoveni, Vulcăneşti, oraşul Cahul din judeţul Cahul.

Organizarea comitetelor revoluţionare în aceste localităţi nu a fost întâmplătoare şi s-au făcut cu uşurinţă, deoarece erau locuite în majoritate de ruşi şi ucraineni. Aici nu se aflau decât câteva familii de moldoveni cu totul izolate şi înăbuşite în ambianţa rusească. După un plan ăntocmit de centrul de spionaj de la Odessa, agenţii comunişti au format o întreagă reţea: comitetele săteşti au fost unite în comitete mai mari, organizate pe sub-raioane şi create în centrele mai importante, care la rândul lor erau subordonate comitetelor regionale. Comitetele revoluţionare aveau trei funcţii: militară; de legătură; de spionaj, contraspionaj şi adunarea informaţiilor, încadrându-se perfect în instrucţiunile date de Moscova. În paralel, pe lângă comitetul local, în fiecare localitate trebuia să fie creat un detaşament de luptă din cel puţin 30 de membri, fiind condus de un comandant. Legătura între comitete urma să se realizeze prin curieri”.[11]

Desfășurarea operațiunii (primul front)

Primul incident al rebeliunii bolșevice de la Tatar-Bunar a avut loc la 11 septembrie 1924 în localitatea Nicolaevca din sudul Basarabiei. Un grup înarmat condus de Ivan Bejanovici, alias Kolțov, a comis un atac banditesc. „Rebeliunea”, care în mod oficial avea un scop politic, a degenerat treptat în jafuri, tâlhării, omoruri la care s-au dedat bandele de bolșevici. Despre evenimentele petrecute la Nicolaevca aflăm într-un număr al ziarului „Universul” din septembrie 1924 care menționa: „Bandiții au potrivit momentul să dea atacul când era târg în Nicolaevca”; „Primăria a ars cu totul. Cadavrul primarului Jancovski și al celuilalt sătean împușcat au fost carbonizate. Jandarmii Ion Costin și Gheorghe Chirvase au fost uciși cu grenade”; „Târgul a fost devastat, lumea fugind îngrozită în toate părțile. După cât se știe, bandiții au voit să dea lovitura la Tuzla sau Jebrieni, unde chiar au apărut, dar au ales Nicolaevca, unde se afla măcar un jandarm, ca punctul cel mai favorabil”; „Bandiții au lăsat manifeste prin care își arătau ura contra românilor, îndemnând populația să nu mai dea niciun concurs autorităților. Manifestele erau semnate cu numele de Terente” (agent bolșevic care acționa în zona Deltei Dunării și în Dobrogea).[12] Atacul de la Nicolaevca s-a soldat cu rezultate negative pentru bolșevici, fiind arestați unii dintre conducători.

Astfel, liderul bolșevic Andrei Kliușnikov, zis Nenin, a hotărât declanșarea operațiunii de proporții. „În seara de 15 septembrie, el a convocat comitetul revoluționar din Tatar-Bunar, la care au participat Iustin Batișcev, Nichita Lisovoi, Kolțov (Ivan Bejanovici – n.r.), Leonte Ţurcan, Alexei Pavlenco, fiind aprobat planul acţiunilor militare care urmau să se declanşeze a doua zi la Tatar-Bunar. Unii dintre cei prezenţi la întrunirea secretă au fost desemnaţi să adune arme, cartuşe şi muniţii de la depozitul de la Cişmea. Atacul a început cu ocuparea principalelor clădiri  din Tatar-Bunar: oficiul poştal, percepţia, postul de jandarmi, primăria. În zorii zilei de 16 septembrie, după jaful de la fabrica de postav, bandele bolşevice au silit populaţia să se adune în centrul localităţii, unde Nenin a ţinut un discurs în care spunea că Basarabia s-a declarat Republică Moldovenească Sovietică şi că România nu mai are nicio legătură cu acestă provincie. El a făcut publică știrea falsă despre intrarea Armatei Roșii în Basarabia (care ar fi ocupat deja Cetatea Albă și înaintează spre Tatar-Bunar – n.r.), îndemnându-i pe locuitori să se înarmeze și să înceapă lupta. Și-a încheiat discursul cu lozinca „Trăiască Republica Moldovenească Sovietică!”, prezentând dorința sa drept realitate, dar dând totodată în vileag planurile sovietice. Din ordinele lui, participanții la rebeliune au format două bande: una s-a îndreptat spre Akmanghit, cealaltă spre Cișmea. Întâmpinând rezistență, unii s-au retras spre Nerușai, de acolo spre Galilești. Alții au mers spre Tatar-Bunar, iar o parte s-au împrăștiat în diverse direcții. La 17 septembrie, Nenin și Iustin Batișcev, împreună cu câțiva rebeli, s-au retras prin Echipolos spre Nerușai, dar după unele confruntări cu trupele de ordine au fost arestați”.[13]

În timpul acestor evenimente, dintre membrii Comitetului de partid din sudul Basarabiei, au fost uciși: Andrei Kliușnikov, Ivan Bejanovici, Ivan Dobrovolski, iar Iustin Batișcev a fost arestat. La 19 septembrie, după trei zile de lupte între rebeli și forțele de ordine, au fost arestate circa 1600 de persoane, urmând să fie judecate 489 de persoane, de unde și denumirea procesului judicciar de procesul celor 500, desfășurat în perioada 24 august-2 decembrie 1925 la Tribunalul Militar al Corpului 3 Armată. În conformitate cu acest cadru legal au fost condamnate 85 din cei 287 de acuzați. Iustin Batișcev a primit cea mai severă pedeapsă – muncă silnică pe viață; Nichita Lisovoi și Leonte Țurcan au fost condamnați la 15 ani muncă silnică, trei inculpați la câte 10 ani, alți douăzeci la 5 ani închisoare, iar restul inculpaților la închisoare pe termene diferite între 1-3 ani; alți 202 inculpați au fost achitați.[14]

Trebuie să mai amintim că pentru a se salva de arestări și represalii, mulți dintre participanții la avenimentele de la Tatar-Bunar (în mare parte din rândurile populației alogene) au fugit peste Nistru, stabilindu-se în nou-creata Republică Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM), fiind tratați într-un mod excepțional de către autoritățile de la Kiev. Totuși, aceștia nu au scăpat de represiunile care au avut loc în Uniunea Sovietică între 1937-1938.

Propagană și dezinformare (al doilea front)

Despre planul din 8 august 1924 stabilit de Komintern , autorul Pavel Moraru ne spune în cartea sa că: „În ziarul „Universul” din 17 septebrie 1924, articolul intitulat Sovietele ne atacă pe două fronturi relevă faptul că „cei 20 de suspecți, care au fost capturați lângă Nicolaevca, au sosit din Bulgaria, de la Varna. Mărturiile lor au fost confirmate de declarațiile a doi comitagii prinși în Cadrilater, care au recunoscut că au fost trimiși de Biroul comunist de la Sofia, pentru propagandă comunistă”. Într-un alt articol, din ziarul „Îndreptarea” din 23 septembrie 1924, se vorbea despre un complot descoperit în Bucovina, care era similar cu cel produs în sudul Basarabiei. Se menționa că descoperirile făcute demonstrază unui plan conform căruia se produc aceste tulburări și se provoacă dezordine. Ziarul „Adevărul” publica la 24 septembrie 1924 informația conform căreia atacul din România nu era un caz singular: „Bolșevicii de aproape doi ani pregătesc o lovitură în Balcani, care a fost încercată în același timp în Grecia, Bulgaria și Basarabia. În toate părțile s-a contat din partea bolșevicilor pe propaganda făcută din timp de agenții lor pe lângă elementele nemulțumite de administrațiile respective. Dar ele au dat greș în toate cele trei state”.[15] De aici reiese faptul că originea operațiunii Tatar-Bunar s-a aflat sub stricta supraveghere a a Komintern-ului; iar executanții, considerați în terminologia actuală „idioți utili”[16], au fost agenți comuniști bine pregătiți și infiltrați clandestin în satele cu populație rusă și ucraineană din sudul Basarabiei și în anturajul P.C.R. Despre gradul de pregătire a „răsculaților” ne vorbește Pavel Moraru în cartea sa. În următoarele rânduri voi reda câteva paragrafe cu mărturii:

„Unul dintre participanți arestați în timpul acestor evenimente, Parfentie Voronovski, a mărturisit la proces că Andrei Kliușnikov, alias Nenin, venise de la Moscova pentru a organiza comitete revoluționare în Basarabia. A scris în casa lui un raport prin care cerea să i se trimită din Rusia 100 de săbii, 600 de puști, aruncătoare de mine și bombe. Din ordinul lui Nenin, în ziua de 16 septembrie, P. Voronovski trebuia să întrerupă legăturile telefonice și telegrafice din Tatar-Bunar. Nenin îi îndemna pe cei ce aderaseră la acțiunile lor să lupte fără frică împotriva armatei române, pentru că în ajutor le va veni Armata Roșie, care s-ar afla deja în Basarabia, ocupând Cetatea Albă și înaintând spre Tatar-Bunar.

Un alt participant la rebeliunea de la Tatar-Bunar, Leonte Țurcanu din Nerușai, a mărturisit la același proces că Nenin s-a prezentat drept student, sosit din Rusia în Basarabia să organizeze comitete revoluționare. Nenin a luat legătura cu el de mai multe ori pentru a se informa despre situația comitetelor revoluționare, oferindu-i două cărți: Abecedarul comunist și Armata Roșie. Potrivit lui Leonte Țurcanu, Nenin ar fi fost la Odessa, apoi la Moscova, unde a participat la un congres bolșevic, iar la întoarcere a informat toate comitetele din Basarabia despre ajutorul promis din partea Armatei Roșii în cazul declanșării revoluției. Nenin le-ar mai fi spus că s-au adus arme din Rusia în august (1924), care au fost depozitate la Ivan Robotă din satul Cișmea.

Dimitrie Sivcone din Akmanghit, un alt participant la rebeliune, s-a infiltrat în mișcarea bolșevică în 1923, tot la îndemnul lui Nenin. În timpul cercetărilor, el a vorbit despre adunările care se făceau sub conducerea lui Nenin și Kolțăv, unde li se vorbea despre legăturile acestor comitete cu armata lui Kotovski, ce urma să vină în ajutor la începutul revoluției; de asemenea, era la curent cu faptul că pentru aceste acțiuni au fost aduse arme din Rusia în Basarabia.

Din depozițiile celor arestați reieșea pregătirea foarte bună a agenților comuniști, care alcătuiau comitetul din sudul Basarabiei. De pildă, despre agentul Nicolae Șișman se spunea că era bine instruit, cunoștea limbile rusă, română, bulgară, poseda arta deghizatului. știa să facă față oricărei situații”.[17] După cum vedem, agenții bolșevici au fost informați mai dinainte despre o eventuală intervenție a trupelor lui Kotovski. Problema este că acest plan nu s-a materializat, și suntem îndreptățiți să considerăm că nici nu s-a dorit să fie aplicat.

Ca urmare a eșecului tentativei de lovitură de stat din Basarabia a fost deschis un adevărat al doilea front antiromânesc, de data aceasta cu un caracter propagandistic. În Statele Unite activau așa-numitele „Societăți basarabene” care aveau drept scop dezinformarea comunității internaționale cu privire incidentele petrecute între România și U.R.S.S. Aceste societăți erau conduse de Biroul pentru Studierea Problemei Basarabenilor de la Moscova, care includea reprezentanți din Comitetul Central al PCUS, Statul-Major al Armatei Roșii, Comisariatul Străin, Asociația Uniunilor pentru Legături Culturale cu Străinătatea (VOKS) și din conducerea RASS Moldovenească (creată după revoltă) Komintern și Profintern.[18]

Raportul Serviciului Secret de Informații (SSI) din 1937 cu privire la campania de propagandă și dezinformare  de pe continentul european îl putem găsi în cartea profesorului Larry L. Watts „Ferește-mă, Doamne, de prieteni…Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România”:

„Centrala sovietică a societăților basarabene, împreună cu secțiile sale externe, editează și distribuie un mare număr de broșuri care denigrează și insultă România în străinătate. Printre aceste broșuri menționăm: Le rapt de la Bessarabie et l’union la Roumanie, Le Bessarabie et la paix européene, Das rumanische Verwassung in Bessarabien, Bessarabien und die Vereinigung mit Rumanien, Was rumenische Heer in Bessarabien?, Historiche Rechte un Statistik.

Aceste lucrări au apărut și în limba cehă la Praga. În Belgia apare periodicul La Bessarabie Oprimée, organ al „Asociației emigranților basarabeni” – secția belgiană a Societății Basarabene – și a „Cercului basarabean – belgian”.

La Moscova, centrala sovietică a Societății Basarabene editează și distribuie oficialul Krasnaia Basarabia (Basarabia Roșie) în întreaga Europă. Coperta pulicației reprezintă harta Basarabiei pe un fundal roșu, cu o frontieră de culoare neagră precum silueta unei femei cu mâinile legate la spate, spre care sunt îndreptate, din direcția României, un tun și două baionete. Lozinca „Muncitori din toate țările uniți-vă!” este înlocuită cu textul „Ocupanți români, jos mâinile de pe Basarabia!”.[19]

Astfel, Otdiel Mezhdunarodnoi Sviazi (OMS), condus de Willi Müzenberg și ajutorul său, Lázló Dobos (alis Louis Gibarti), și-a canalizat tot efortul spre propaganda antoromânească. Ziarele sovietice au început să publice așa-numitele scrisori din partea grupurilor de țărani basarabeni care cereau formarea unei republici autonome, montând apoi o campanie „umanitară” internațională împotriva Bucureștiului pentru eliberarea „țăranilor și muncitorilor nevinovați” aduși în fața tribunalului.[20] Instrucțiunile au fost clare în acest sens: convingerea opiniei publice internaționale că o eventuală intervenție militară sovietică în România ar trebui considerată „legitimă”. Pe de altă parte, deși operațiunea de la Tatar-Bunar a făcut parte dintr-un plan bine întocmit de centrele de peste Nistru, ea a fost parcă sortită eșecului în mod premeditat. Din păcate, în stadiul actual al informației, nu se pot formula decât ipoteze. Analizând cauzele eșuării acțiunilor din septembrie 1924 din sudul Basarabiei, Comitetul regional din Basarabia, în rezoluția adoptată la ședința din 12 iulie 1925, arăta:

„O condiție indispensabilă a unei asemenea acțiuni comune este însă renunțarea categorică la gândul de organizare a revoluției în Basarabia dincolo de Nistru, independent de mișcarea generală din România”,[21] cu alte cuvinte Komintern-ul ar trebui să aibă mai multă încredere în comuniștii români pentru viitoarele acțiuni. Astăzi, este vehiculată un alt tip de dezinformare cu privire la faptul că „răscoala” ar fi fost inițiativa personală a activiștilor din ilegalitate, care, într-o anumită măsură, ar fi dezinformat Moscova. O astfel de opinie este susținută de istoricul rus Mihail Meltiuhov, ale cărui informații nu pot fi verificate în niciun fel.[22]

În vest o adevărată pleiadă de intelectuali precum Romain Rolland și Henri Barbusse au fost înrolați în campania de denigrare a României prin asociația antifascistă Amsterdam-Pleyel, unde activa agentul OMS, Alex Kellerman (alias Sándor Nogradi). Barbusse vine chiar în România pentru a împiedica procesul[23] și descrie experianța participării la „Procesul celor 500” în cartea sa Călăii.

Așadar, la Tatar-Bunar  a fost vorba de o acțiune armată organizată de pe teritoriul U.R.S.S. prin conlucrare cu agenții comuniști infiltrați în provincie și membrii P.C.R. având următoarele obiective reale ale acțiunii: destabilizarea situației din România și declanșarea unei campanii de propagandă și dezinformare în spațiul occidental, ca obiectiv minim; în cazul unui succes al rebeliunii, desprinderea Basarabiei de statul român prin intervenția Armatei Roșii, obiectiv mediu; în sfârșit, crearea unei situații haotice în România și Bulgaria, obiectiv maxim (geopolitic).

Autor: Nicu Țîbrigan

Bunicul poartă un veston md.1931, ţinuta zilnică. Broderia petliţelor este specifică regimentelor de gardă, pe umărul drept poartă eghileţi de gardă.

Baretele (de la stânga la dreapta): Medalia „Pro Basarabia şi Bucovina” (1943), Medalia „Cruciada Împotriva Comunismului” (1942), Medalia „Centenarului Regelui Carol I” (1939? sau 1940?).

Sincere mulţumiri lui Mircea de la Honor et Patria.

A fost asaltul asupra Odessei sovietice, într-adevăr, o victorie a Armatei române? În toamna anului 1941, Cartierul General al Armatei Roşii a hotărât transferul tuturor forţelor militare dispuse pe frontul din Odessa către Crimeea, acolo unde trupele germane câştigau teren. Mareşalul Antonescu reuşea, astfel, să cucerească „fortăreaţa bolşevismului”. A fost, deci, Odessa un simbol al rezistenţei sau unul al laşităţii sovietice?

La începutul anului 1941, Odessa, cu o populaţie de 650.000 de locuitori, îşi păstra încă renumele de „perlă” a Mării Negre. Fereastră sudică spre Europa a Uniunii Sovietice, portul-citadelă Odessa avusese un rol deosebit de important în conturarea mişcării revoluţionare ruse: în 1875, aici luase naştere prima organizaţie muncitorească sub numele de „Uniunea Rusă Sudică a Muncitorilor”, iar în 1905, celebrul vas de luptă „Potiomkin” activa sentimentul revoluţionar al studenţimii şi proletariatului din Odessa. Pentru marxiştii ruşi, oraşul ucrainean era, la începutul secolului XX, nu numai locul unde teoreticianul Leon Troţki se formase ca revoluţionar, ci şi un centru activ al răspândirii noilor idei politice (nu trebuie să uităm că la acea vreme Odessa devenise o mică putere industrială în continuă creştere şi dispunea de 47 de instituţii de învăţământ superior!). Deşi, odată cu trecerea sub control sovietic, în 1920, portul de la Marea Neagră îşi pierduse funcţia principală pe care o exercita cu succes încă din vremurile când era un mic aşezământ otoman – aceea de important centru comercial cu deschidere spre Vest – , acesta păstrase, cu siguranţă, farmecul primit de-a lungul istoriei de la străinii, celebri sau nu, care îi călcaseră pragul.

„Fortăreaţa bolşevismului” trebuie apărată cu toate forţele disponibile!

Atacul german asupra URSS în noaptea de 22 iunie 1941 i-a luat prin surprindere pe locuitorii Odessei, la fel de speriaţi de desfăşurarea evenimentelor ca şi ceilalţi cetăţeni sovietici. Discursul emoţionant al lui Stalin, din 3 iulie 1941, reuşise să convingă chiar şi rezistenţa anti-sovietică din Odessa că inamicul nazist trebuie învins prin eforturile cumulate ale Armatei Roşii şi ale populaţiei civile. Într-adevăr, pe parcursul celor două luni de asediu ale trupelor române, atât locuitorii Odessei, cât şi trupele sovietice au utilizat toate mijloacele disponibile pentru a se apăra.

În planurile militare sovietice realizate după declanşarea Operaţiunii Barbarossa, Odessa căpătase o importanţă deosebită ca nod de comunicaţii principal al flancului sudic de pe Frontul de Est. De aceea, Cartierul General al Armatei Roşii a hotărât să transforme Odessa într-o „fortăreaţă a bolşevismului”, organizând apărarea sa prin corelarea forţelor terestre, navale şi aeriene. Eforturile de fortificare ale oraşului au fost susţinute cu ajutorul grupurilor de voluntari, locuitori ai Odessei. Au fost realizate lucrări defensive dezvoltate pe o suprafaţă de 240 de kilometri (tranşee, adăposturi din lemn şi pământ, şanţuri şi mine antitanc, catacombe, tuneluri subterane etc), iar pe străzile principale au fost amplasate baricade şi aşa-zisele puncte de rezistenţă (clădiri construite special pentru a întâmpina focul atacatorilor). Odată cu încercuirea Odessei de către trupele române şi germane, la 14 august 1941, partea sovietică a mobilizat forţe impresionante pentru apărarea oraşului. Apărarea terestră şi maritimă era asigurată de Armata de Litoral şi Baza Navală Odessa (cele două formând Raionul de Apărare Odessa la 19 august 1941), ambele aflate sub comanda contraamiralului G. V. Jukov şi a locţiitorului său, general-locotenent G. P. Sofronov. La 20 august, comandantul Frontului Sudic, mareşalul Budionnîi, transmitea consiliului militar din Odessa un mesaj extrem de important care arăta că sovieticii nu aveau de gând să fugă din calea trupelor germane: „ Vă ordon: Odessa nu trebuie să se predea în nicio circumstanţă!” Lupta începuse.

Cele două formaţiuni militare sovietice (Armata de litoral şi Baza Navală Odessa) au trimis în luptă aproximativ 150.000 de soldaţi, 20 de tancuri şi blindate, 250 de piese de artilerie, aproximativ 60 de avioane de vânătoare. Majoritatea acestor capabilităţi vor fi trimise pe frontul din Crimeea, în urma deciziei sovietice de evacuare a Odessei, din 16 octombrie 1941.

Paradoxal, traiul de război mulţumea populaţia din Odessa

Încă de la sfârşitul lunii iunie, autorităţile locale trecuseră la acţiunile de evacuare a oraşului, prin directiva Comitetului de Stat al Apărării din 30 iunie dispunându-se ca acţiune prioritară evacuarea întreprinderilor şi a stocurilor de alimente, precum şi a cetăţenilor care nu luau parte la operaţiunile militare. Din cauza dificultăţilor întâmpinate cu liniile de comunicaţii şi transport, evacuarea nu a putut fi realizată la nivelul aşteptărilor, provocând haos şi teamă în rândurile populaţiei civile. La începutul lunii august, pe măsură ce zvonurile privind apropierea trupelor inamice se intensificau, locuitorii Odessei încercau să se salveze pe cont propriu. Accesul restrâns la informaţii şi propaganda sovietică tot mai activă i-au determinat pe mulţi dintre cei rămaşi pe front să se alăture luptei. La 18 august, după ce trupele române începuseră asaltul asupra Odessei, în fiecare raion al oraşului cel puţin 3.000 de oameni – femei, copii şi bărbaţi – participau deja la construirea fortificaţiilor.

În mod paradoxal, traiul de război mulţumea populaţia rămasă pe front, care se putea „bucura” acum de mai multă hrană şi de un acces tot mai crescut la bunuri considerate „de lux” în societatea sovietică, precum îmbrăcăminte, încălţăminte şi obiecte de uz casnic. Deşi această situaţie era doar o urmare a întreruperii exporturilor către ţările Uniunii Sovietice, stocurile de marfă fiind oprite în port odată cu declanşarea ostilităţilor, cetăţenii Odessei începuseră să creadă în bunăvoinţa conducătorilor de la Kremlin. Totodată, creşterea gradului de încredere în autorităţile comuniste s-a datorat, în mare parte, şi propagandei de război, vizibilă cu precădere în paginile publicaţiei „În luptă pentru Odessa nativă!”, care zilnic încerca să îi convingă pe cititori că „Odessa este şi va fi sovietică!”. Fiecare locuitor al portului ucrainean trebuia convins să nu lase în mâna românilor „fortăreaţa bolşevismului”: „Responsabilitatea sfântă a fiecărui cetăţean este să ofere toată puterea sa, dacă trebuie chiar viaţa, patriei şi oraşului nostru. Odessa a fost, este şi va fi fortăreaţa de necucerit a bolşevismului de la Marea Neagră!”

Portul de la Marea Neagră nu mai era o prioritate

La începutul lunii septembrie, pierderile înregistrate de Armata 4 şi oboseala soldaţilor români îşi spuneau cuvântul, iar sovieticii păreau să fie învingători. Ordinul de ocupare a Crimeii, emis de Hitler la 21 august, şi cele două mari bătălii (ale Kievului şi Leningradului) aveau să fie, însă, hotărâtoare asupra destinului Odessei. Armata Roşie trebuia acum să îşi concentreze efortul asupra punctelor menţionate mai sus, care, odată căzute în mâna forţelor Axei, ar fi reprezentat sfârşitul Uniunii Sovietice. Portul de la Marea Neagră înceta să mai reprezinte o prioritate pentru Cartierul General Sovietic, astfel încât, la 30 septembrie, acesta ordonă retragerea trupelor pentru a le dispune pe frontul din Crimeea (transferul urma să aibă loc până pe 16 octombrie), unde trupele Wehrmacht-ului câştigau teren. În mod surprinzător, soldaţii Armatei Roşii renunţau la luptă exact în momentul când ar fi putut să o câştige, o situaţie demonstrată şi de contraatacul de la Dalnik, din 2 octombrie, finalizat cu succes. În aceste condiţii, am putea considera decizia URSS un semn de laşitate? Nimic din cele prezentate nu ne arată că armata sovietică a dat dovadă de laşitate. În toamna anului 1941, Uniunea Sovietică a ales să renunţe la apărarea Odessei, sperând că astfel se va putea salva. Având în vedere desfăşurarea ulterioară a războiului, nu ne putem îndoi că alegerea nu a fost cea corectă.

Organizarea zonei fortificate Odessa pentru apărare

Foto: Portul Odessa şi împrejurimile, 22 octombrie 1941

„Odessa este cel mai mare port comercial de la sudul ţării şi baza maritimă militară a flotei din Marea Neagră. Ea are o mare importanţă economică şi militară. În vara şi toamna anului 1941, importanţa Odessei a crescut şi mai mult, deoarece, în legătură cu retragerea Armatei Roşii, fluxul în acest port al mărfurilor care erau destinate pentru export pe mare din regiunile sudice ale URSS (Nicolaevski, Herson, Odessa, etc.) spre Orient a crescut mult. Numai în iulie 1941 portul a trimis 58 mii tone, iar în august 6.716 mii tone diferite mărfuri.

O importanţă şi mai mare a căpătat Odessa ca bază înaintată a flotei din Marea Neagră. La 4 august, comandantul şef al flotei maritime militare, amiralalul N. G. Kuzneţov, a dat indicaţii Consiliului Militar al Flotei din Marea Neagră de organizare şi executare a apărării Odessei în orice condiţii. Comandantului bazei militare maritime Odessa i s-a ordonat ca împreună cu comandantul trupelor de uscat să elaboreze Planul de apărare al oraşului, cu utilizarea artileriei navale şi în special de coastă pentru acţiuni asupra trupelor terestre. Comandantul german acorda o importanţă uriaşă cuceririi Odessei. Supremaţia flotei sovietice pe Marea Neagră îi neliniştea pe germani. De asemenea, oferea posibilitatea deplasării ulterioare a trupelor proprii prin Ucraina spre Caucaz şi zona dincolo de Caucaz. În legătură cu aceasta, scopul apropiat al grupului de armate «Sud» este cucerirea Crimeei şi a bazei principale a flotei Mării Negre-Sevastopol.

Importanţa pe care o acorda comandamentul german fascist cuceririi Odessei se vede şi din faptul că pentru realizarea acestui scop a fost afectată întreaga armată română. Încă de la începutul lui august, comandamentul român a aruncat asupra Odessei forţe înarmate, iar apoi, pe măsura desfăşurării luptei, ele au crescut permanent. La 15 august, pe căile de acces spre Odessa se aflau deja 8 Divizii inamice (din ele una de Tc) şi 2 brigăzi cavalerie. Pe lângă acestea, spre Odessa s-au deplasat încă 2 Divizii infanterie şi 1 Brigadă cavalerie. În compunerea trupelor destinate pentru cucerirea Odessei intrau, de asemenea, unităţi ale Diviziei 72 infanterie germană. Acţiunile acestor trupe erau sprijinite de peste 100 avioane.

În legătură cu înaintarea inamicului spre Pervomaisk şi ameninţarea învăluirii în adâncime a frontului de sud, Cartierul General la 5 august a dat indicaţia de a se retrage trupele frontului pe aliniamentul Cighirin-Voznesensk-estuarul Nistrului. Simultan, comandantul frontului de sud a primit ordinul Cartierului General: «…Odessa să nu fie cedată şi să fie apărată până la ultima posibilitate, atrăgând, pentru soluţionarea misiunii, flota Mării Negre». Executarea acestei misiuni a fost atribuită Armatei Independente Primorsk, navelor, aviaţiei şi unităţilor apărării de coastă a flotei Mării Negre.

Trupele Armatei Independente Primorsk, în compunerea căreia intrau 2 divizii infanterie şi o brigadă de cavalerie, până la 10 august au oprit asaltul forţelor superioare ale inamicului pe căile de acces îndepărtate spre Odessa, dar apoi au fost forţate să se retragă pe linia Koblevo-Svedlovo-Kubanka-Cebotarekva-Kagarlâk, estuarul Nistru, unde au oprit înaintarea trupelor române.

Pentru crearea unei apărări sigure a Odessei şi, de asemenea, pentru organizarea unei cooperări strânse a trupelor uscate cu navele şi artileria flotei Mării Negre, apărarea căilor de acces spre Odessa, la ordinul comandantului armatei Primorsk, a fost împărţit, la 13 august, în sectoarele estic, vestic şi sudic. A început construirea intensă a lucrărilor de apărare şi perfecţionarea aliniamentelor de apărare deja pregătite, a aliniamentelor înaintate principale şi de acoperire a oraşului. Pe lângă acestea, pe căile de acces, spre aliniamentul înaintat s-au înălţat puncte de sprijin independente şi poziţii în bretelă. La toate aceste lucrări a luat parte activă populaţia Odessei. La lucrările de apărare, începând cu 20 august, au lucrat zilnic 10-12 mii de oameni, 100 de maşini şi 400 de căruţe. În total, la construirea aliniamentelor de apărare au luat parte până la 100 de mii de oameni. Amenajarea genistică a terenului a fost condusă de general-maior de geniu A. F. Hrenov.

Ca urmare a unirii eroice a locuitorilor Odessei şi a personalului armatei, spre sfârşitul lunii septembrie, oraşul a fost înconjurat de lucrări de apărare pe o lungime de 250 km de oraş. Flancurile lui se sprijineau pe obstacole de apă: estuarele Adjalâk şi Nistru. Aliniamentul principal (cca. 60 km), înălţat la 10-14 km de periferia oraşului, trecea pe la gurile Adjalâk-ului şi marginea de sud a Ghilendor-ului spre Protopopovka, Sniliakovo, Dalnik, Tatarka, Suhoi Liman. Aliniamentul de acoperire trecea la 6-10 km de oraş. Pe linia oraşului au fost create fâşii de apărare care au fost destinate atât pentru ducerea luptelor chiar în Odessa, cât şi pentru acoperirea retragerii ultimilor ei apărători. Circa 250 de baricade au despărţit străzile oraşului. (…)

De la 10 august, trupele inamicului (Armata 4 română – n.a.) au întreprins numeroase atacuri pe întreg frontul de apărare al Armatei Independente Primorsk, încercând să cucerească Odessa din mişcare. Toate aceste atacuri au fost respinse. După 15 august, inamicul a fost forţat să schimbe metodele de luptă pentru învăluirea Odessei. El a trecut la ofensiva pe întreg frontul spre executarea de lovituri pe flancurile aliniamentelor de apărare, mizând să pătrundă spre oraş dinspre N-E şi N-V. Dar şi aceste planuri s-au năruit ca urmare a contraloviturilor trupelor sovietice.

Un mare rol în apărarea oraşului l-a jucat infanteria marină. Încă de la 8 august, din personalul flotei au fost alcătuite două regimente. Infanteria marină împreună cu unităţile Armatei Primorsk, cu sprijinul de foc al bateriilor de coastă şi artileriei navale, a adjudecat toate încercările inamicului de a cuceri oraşul. Între 15-17 august, marinarii, trecând de nenumărate ori la contraatacuri, au scos trupele române din localitatea Buldinka, au încercuit şi au nimicit câteva subunităţi române. Ulterior, pentru completarea unităţilor trupelor de uscat, spre Odessa s-au mai îndreptat câteva detaşamente formate din personalul navelor flotei Mării Negre. În total, în luptele de la Odessa au luptat 8.000 de marinari. În luptele de pe căile de acces spre Odessa cu trupele de uscat au cooperat şi forţele navale ale flotei. Artileria de coastă a bazei maritime militare Odessa a fost inclusă, de asemenea, în sistemul unic general al focului de artilerie de pe frontul de uscat. În acelaşi sistem, în caz de necesitate, se includea şi artileria navală.

Ca rezultat al desprinderii Armatei Primorsk de forţele principale şi comandamentele direcţiei S-V, au apărut greutăţi în conducerea armatei, cu aprovizionarea ei şi organizarea cooperării cu flota. La 16 august, comandantul şef al Direcţiei de S-V s-a adresat Cartierului General cu cererea de a trece în subordinea Armatei Primorsk, comandantului flotei Mării Negre (?), numindu-l pe comandantul de arme întrunite în calitate de ajutor al comandantului.

Pe 19 august, Cartierul General a format Raionul de apărare al Odessei, incluzând în el trupele Armatei Primorsk şi ale bazei maritime militare Odessa cu compunerea navală afectată ei. Comandant al raionului de apărare a fost numit comandantul bazei maritime militare Odessa, contraamiralul G. V. Jukov, ca locţiitor al său – comandantul Armatei Primorsk, F. M. G. P. Sofronov, ca membri ai Consiliului Militar – comisarul de brigadă I. I. Azarov şi comisarul de divizie F. H. Veronin.

Flota Mării Negre a primit misiunea să sprijine cu focul de artilerie al bateriilor şi navelor de coastă lupta trupelor de uscat, să asigure transportul întăriturilor, armamentului şi echipamentului la Odessa şi, de asemenea, evacuarea din oraş a răniţilor, a populaţiei şi a bunurilor de preţ”

(Istoria Marelui Război Pentru Apărarea Patriei (1941-1945), vol. 2, Moscova, 1961, p. 46-47)

Sursa: Historia.ro

Veaceslav Platonov

Familia Platonov locuieşte în condiţii greu de imaginat, într-un apartament fără dotări, fără uşi la camere şi cu şapă de beton pe jos. Situaţia precară a veteranului şi a celor trei copii ai săi a atras atenţia Platformei Civice ACŢIUNEA 2012, care s-a implicat în acest caz, oferind familiei o maşină de spălat (http://www.jurnaltv.md/ro/news/greutatile-l-au-calit-293747/). Pentru a-şi crea condiţii decente de locuire, familia Platonov are nevoie de parchet şi de 5 uşi. Costurile acestora ajung la 2500 de euro.

Totodată, pentru a putea lucra din nou şi pentru a-şi întreţine familia, Veaceslav Platonov are nevoie de o proteză. Aceasta costă 24 000 de euro. Asociaţia Tighina, organizaţie componentă a Platformei Civice ACŢIUNEA 2012, anunţă demararea campaniei de colectare de fonduri pentru achiziţionarea protezei care i-ar oferi lui Veaceslav Platonov şansa revenirii la o viaţă normală. În acelaşi timp, Asociaţia Tighina semnalează necesitatea înfiinţării unui centru de protezare modern în Chişinău, astfel ca persoanele cu amputaţii ale extremităţilor superioare sau inferioare să poată beneficia de produse şi de servicii de calitate, pentru a-şi realiza întregul potenţial şi pentru a răspunde provocărilor cotidiene.

Dacă aveţi disponibilitatea de a face un bine, vă puteţi implica în această campanie donând o sumă de bani în contul Asociaţiei Tighina şi participând activ prin popularizarea cazului.

Date de contact şi număr de cont:

Asociaţia Tighina (preşedinte Alexei Paluţă)

E-mail: asociatia.tighina@yahoo.com

Număr de telefon: 0721182367

Cont bancar: RO40 MIRO 0000 1778 6016 0201

PRO CREDIT BANK Sucursala/Agenţia Vitan

Foto: Eroiinumor1992.wordpress.com

Platforma civică ACȚIUNEA 2012

Şcoala de Cultură şi Afirmare Românească are în vedere pregătirea, stimularea şi valorificarea potenţialului tinerilor etnici români din Republica Moldova prin prezentarea unor modele româneşti autentice, susţinerea unor prelegeri de istorie, etnologie, folclor, management cultural şi de proiect, de dezvoltare personală şi profesională, precum şi prin desfăşurarea unor activităţi aplicative.

Din rândul aplicanților, vor fi selectați 80 de tineri basarabeni: 30 caresunt înscriși la instituțiile de învățământ din România și 50 care studiază sau au studiat în Republica Moldova. Toate cheltuielile (transport, cazare, masă și celelalte care au legătură cu buna desfășurare a evenimentului) vor fi suportate de organizatori. La finalul evenimentului, participanții vor primi diplome de absolvire a cursurilor.

Pentru a aplica la Școala de Cultură și Afirmare Românească doritorii trebuie să trimită până pe 5 octombrie la adresa de email scoala@actiunea2012.ro formularul de înscriere. Pentru a fi siguri că veți fi acceptați, puteți atașa de asemenea și mărturii foto/video ale atașamentului vostru întru susținerea culturii românești. După trimiterea formularului și a eventualelor foto/video, veți primi un număr de înregistrare a cererii (emailurile cu numărul de înregistrare vor fi trimise pe 1 și 5 octombrie). Anunțarea câștigătorilor se va face pe 8 octombrie. Toate câmpurile din formular sunt obligatorii.

Sursa: Acţiunea 2012