Sub dominaţia Imperiului Ţarist

Secolul XVIII este marcat de o permanentă expansiune rusească spre sudul, vestul şi nordul Europei. Punctele strategice erau ţărmurile Balticii, teritoriul din nordul Mării Negre, Constantinopolul, strâmtorile Bosfor şi Dardanele, Dunărea, Peninsula Balcanică, Polonia şi cel puţin restul lumii slave, Principatele Române, alte popoare şi state situate în calea expansiunii lor.[1]

După terminarea războiului ruso-turc din anii 1789-1792, prin Tratatul de pace de la Iaşi, teritoriul situat între Bug, Nistru şi Marea Neagră, care aparţineau statului tătăresc Edisan, este anexat de Rusia care ajunge prin cuceririle sale la hotarele răsăritene ale Moldovei.[2]

În 1806 Turcia declară război Rusiei. În timp de şase ani Moldova a fost teatrul de război care supunea populaţia la contribuţii peste măsură de mari. Turcia înfrântă, încheie pacea de la Bucureşti la 16 mai 1812 prin care aceasta cedează Rusiei, neavând niciun drept, teritoriul Moldovei dintre Prut şi Nistru.[3] Articolul IV al Tratatului de pace prevedea: „Prutul, din locul în care intră în moldova până la gurile sale şi de acolo malul stâng al Dunării, până la Chilia şi la vărsarea ei în Marea Neagră, formează frontiera celor două imperii”. Articolul V prescria: „Partea din moldova aşezată pe malul drept al Prutului este abandonată şi dată Sublimei Porţi. Înalta Poartă Otomană cedează curţii imperiale ruseşti pământurile din stânga Prutului”. Tratatele care existau între Moldova şi Turcia şi care garantau integritatea şi deplina autonomie a Moldovei au fost violate de turci. Ruşii au profitat de situaţia critică în care se afla la vremea respectivă Imperiul Otoman pentru a anexa o provincie la care nu avea nici-un drept, nici istoric, nici etnografic, împotriva voinţei unei populaţii paşnice, ce nu avea nimic în comun cu poporul rus.[4]

La sfârşitul anului 1812 românii basarabeni emigrează în Principatul Moldovei din dreapta Prutului. Autorităţile ţariste interzic traversarea Prutului sub ameninţarea cu moartea  declarând că Moldova de peste Prut este contaminată cu ciumă. În Moldova dintre Prut şi Nistru începe instaurarea administraţiei ruseşti, iar ţarul îi obligă pe autohtoni să-i depună jurământ de credinţă expediind în ţinuturi emisari.

Ocupând Basarabia, Rusia face un joc de-a autonomia locală, fiind în acelaşi timp interesată să instaleze în regiune controlul nelimitat al reprezentantului ţarului şi al ministerelor din Petersburg – al guvernatorului provenit, în majoritatea cazurilor din generali, înconjurat fiind de o sumedenie de funcţionari ruşi. La 29 aprilie 1818, ţarul rusie Alexandru I efectuează o vizită la Chişinău; cu acest prilej a fost promulgată legea „Aşezământul obrazovaniei oblastei Basarabiei” prin care puterea executivă revine unui general-guvernator a cărui autoritate era limitată de un organ numit „Înaltul Sfat al oblastei”, compus dintr-un „nacialnic” (preşedinte), patru membri, viceguvernatorul şi doi judecători, toţi numiţi, şi şase deputaţi aleşi de nobilime pe un termen de trei ani. Limba oficială se prevedeau a fi rusa sau „moldoveneasca”. Regiunea Basarabia este împărţită în şase ţinuturi/judeţe:

Cu centrul la Bălţi

  • Hotin
  • Iaşi

Cu centrul la Chişinău

  • Orhei
  • Bender
  • Akkerman
  • Ismail

Comuna Vărvăreuca, fiind situat pe malul drept al râului Răut, aparţinea de ţinutul Iaşi cu centrul la Bălţi.

„În ţinuturi s-au menţinut ispravnicii – câte unul de fiecare, plus câte patru asesori sau comisari, aleşi de nobilime şi confirmaţi de namestnicul ţarului în regiunea Basarabia. S-au păstrat şi ocoalele, cu câte un ocolaş în frunte, iar în satele funcţiile administrative şi poliţieneşti erau executate de vornici.[5]

La scurt timp după moartea lui Alexandru I, urmaşul său, ţarul Nicolai I (1825-1855), introduce un sistem de restricţii politice şi naţionale. În 1828, aşezământul a fost abrogat. La propunerea prinţului Voronţov, conducerea Basarabiei trece în mâna guvernatorului. În fruntea ţinuturilor erau numiţi „nacialnici” de limbă rusă. Articolul 63 al noului Regulament interzicea folosirea limbii române în actele publice. Funcţionarii publici erau numiţi de guvernator. Asrfel începe o acţiune masivă de rusificare prin adminstraţie, biserică şi şcoală. În 1843 limba română este suprimată în toate instituţiile statului. În 1871, Basarabia este transformată într-o simplă gubernie a Imperiului Rus, fiind administrată după legile ruseşti.[6]

În locul ocoalelor sunt introduse volostile de tip rusesc. „În Basarabia împărţirea pe voloste a existat între 1828-1919”.[7]

Volostea întrune câteva comune (sate) învecinate. Administraţia ei se constituia din adunarea volostei., preşedintele volostei, uprava volostei, judecătoria de voloste.

Satul Vărvăreuca era administrat de un primar, denumit staroste, doi ajutori ai săi şi de comandantul poliţiei comunale (stanovoi). Ei erau aleşi de consiliul sătesc, compus de toţi locuitorii bărbaţi majori ai comunei. Cancelaria comunei era încredinţată unui secretar denumit pisar. Din 1818 până în 1835, la fel ca şi sarul Floreşti, satul Vărvăreuca s-a aflat în ţinutul Iaşi, ocolul Căinari. Organizarea teritoriului Basarabiei în 6 judeţe genera mari dificultăţi în administrarea ei, de aceea şefii regiunii s-au adresat ţarului cu rugămintea de a crea judeţe noi. La 18 decembrie 1835 monarhul a dispus crearea judeţelor Soroca şi Orhei.[8] În cadrul lor au fost formate şi volostile, printre care şi Floreşti, în care a intrat şi satul Vărăvăreuca. Guvernul rus îi  dăruieşte moşia Varvarovca generalului Semion Nechitici Starov (răposta în 1856 şi înmormântat sub biserica „Sf. Mitrofan”, la altar, din partea de sud; acolo este înmormântată şi soţia sa Varvara Ivanovna). Generalul scrie la 26 aprilie 1844 un testament, conform căruia moşiile sale Floreşti, Mărculeşti şi Varvarovca aveau să treacă după moartea sa în proprietatea soţiei sale, Varvara Ivanovna Starova[9]. În 1852, aceste moşii, plus „Muntenii sau Cucuieţii”, însumând  6000 de destine, erau la fel în stăpânirea generalului. Moşia Varvarovca este atestată pentru prima dată în listele localităţilor Imperiului Rus, alcătuite în 1859; având deja 85 de gospodării şi 460 de locuitori (Spiski 49). În 1872 moşiereasa Starova moare, iar soţii Starov neavând copii, moşia trece, printr-un nepot al lor, şabs-căpitanul Vladimir Dimitrievici Bulgarov, căsătorit cu Ana Vasile Acaţatov, la fratele Anei, Victor Vasile Acaţatov, nobil basarabean, şi fiicele  lui Bulgarov – Maria Pleşcov şi Nadejda Erizan.[10] (Numele Bulgarov era de fapt Bulgaru, întâlnit şi astăzi la Vărvăreuca, fosta moşie a Varvarei Starova. Autorităţile ţariste , în scopul rusificării depline a populaţiei, adăugau sufixul –ov la numele băştinaşilor. Aşa s-a întâmplat şi cu numele Pleşca, şi cu multe altele).

În fiecare an dintre 1870-1875 a bântuit ciuma dobitoacelor, numărul cailor şi al bovinelor descreşte astfel că nivelul economic al localităţii scade.[11]

Prin reforma agrară, conform Regulamentului din 14 iulie 1868 pentru Basarabia, basarabenii primesc în folosinţă pământ moşieresc. În ciuda acestui fapt, ţăranii continuă să ducă o viaţă grea, fiind nevoiţi să solicite împrumut de pâine de la zemstava judeţeană, până a junge la roada nouă. Viaţa grea, subnutriţia, epidemiile şi alţi factori sociali nefavorabili influenţau creşterea mortalităţii.[12]

În anul 1894, se deschide circulaţia trenurilor pe noul traseu de cale ferată Râbniţa-Slobodca (Bălţi), cu lungimea de 115 verste. Clădirea gării este dată în exploatare mai târziu, în 1897.[13] În 1896, se construieşte un pod mare peste Răut. „Podul este necesar, pentru că aici e locul cel mai înviorat, lângă gară, iar la 30 de verste pe Răut în sus şi 70 de verste în jos nu există niciun pod, aşa că în timpul inundaţiilor satele de pe cele două maluri ale Răutului din judeţele Soroca şi Bălţi rămân despărţite completamente unele de altele”, scria cârmuirea de zemstvă din Soroca pe adresa guvernatorului Basarabiei, la 11 iulie 1886.[14]

În 1908 se adoptă hotărârea de a construi un pod de metal peste Răut. Iar în 1911 a fost ridicată biserica din piatră „Sf. Mihail” din Vărvăreuca. Zemstva permite organizarea iarmaroacelor săptămânale.

Când în Moldova din dreapta Prutului se cultiva o frumoasă limbă românească, în Moldova dintre Prut şi Nistru se dezrădăcina în modul cel mai barbar limba românilor basarabeni. Cei din Moldova de răsărit erau trimişi în închisori sau deportaţi pentru „delictul” de a-şi manifesta conştiinţa naţională. Iată ce ne scrie poetul tuturor românilor Mihai Eminescu:

Începând cu anul 1812, moldovenii din stânga Prutului devin, din subiect , un obiect al istoriei, din cauza uneia dintre cele mai perfide şi primitive dominaţii ce a existat vreodată.”

„Oriunde românii au căzut sub stăpânirea directă sau indirectă a slavilor, dezvoltarea lor firească s-a curmat prin mijloace silnice…Viciile sociale ce românii au contactat de la <<binevoitori lor>> nici până astăzi nu sunt cu desăvârşire stăpânite. Ei nu sunt poporul plin de îndărătnică mândrie, ce provoacă pe alte popoare la luptă dreaptă şi întăritoare”.[15]


[1] Ion Stafi. Spovedaniile Basarabiei. Chişinău: Editura Bons Offices, 2005, pp. 12-14.

[2] Idem, p. 16.

[3] V. Trofăilă, op.cit., p. 32.

[4] Ion Stafi, op. cit., pp. 16-17.

[5] Platon M. ş.a. Istoria administraţiei publice din Moldova, Chişinău, 1999, p. 216 apud V. Trofăilă, op. cit., pp. 33-34.

[6] Ion Stafi, op. cit., p 19.

[7] ESM. Chişinău, 1971, vol.2, p. 76 in V. Trofăilă, op. cit., p. 34.

[8] ANRM. F.6, inv.2, u.p. 937, f.2. apud V. Trofăilă, op. cit., p. 34.

[9] Бесарабские областные ведомости. 25 май 1857

[10] Bezviconi Gh. Boierimea Moldovei dintre Prut şi Nistru. Bucureşti, 1943, vol II, p. 161 apud V. Trofăilă, op. cit., p. 36.

[11] Eгунов A. Пepeчeнь нaceлeнныx мecт. K., 1876, cmp. 67 apud V. Trofăilă, op. cit., p. 37.

[12] V. Trofăilă, op. cit., p. 37.

[13] V. Trofăilă, op. cit., p. 139.

[14] ANRM. F.6, inv.5, u.p. 290, ff. 70-132 apud V. Trofăilă, op. cit. p. 38.

[15] Ion Stafi, op. cit., p. 32.