Holocaustul comunist

„Nu există o societate comunistă, ci o dominaţie

comunistă asupra unei societăţi care supravieţuieşte cum poate”

(Vladimir Volkov)

Odată cu înaintarea frontului, în martie 1944 puterea sovietică este din nou instaurată în Basarabia. Chiar din primii ani, concomitent cu organele de partid şi de stat oficiale ale R.S.S.M., dominate exclusiv de străini, la Chişinău activa şi aşa-numitul Birou pentru Moldova al comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic) din Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, compus din opt subunităţi stabilite pe ramuri de activitate: propagandă şi agitaţie (în frunte cu S.G. Zelionov, A.I. Soloviov, M.I. Smirnov); agricultură (P. N. Lealin, C. P. Mitiuşkin); administraţie (A. V. Miciurin); finanţe şi planificări (P. V. Readov); transport (A. I. Federenko); activitate feministă (M. I. Andreev, I. M. Zeniţov). Preşedinte şi preşedinte-adjunct ai acestui Birou au fost, în anii 1947-1949, A.V. Ivanov şi respectiv V.S. Efremov. După numele de familie ale împuterniciţilor enumeraţi ne putem da seama cu uşurinţă cine sunt vinovaţii penuriei de alimentare ce a dus la înfometarea a sute de mii de români basarabeni în anii 1946 şi 1947. „Evident despre acest organ nu era voie să se vorbească, aşa ca să afle muritorii de rând. Astfel, aparent treburile obşteşti ale noii republici sovietice erau dirijate de conducerea republicană de partid şi de stat, pe când în realitate ea servea doar de paravan în dosul căreia se afla stăpânirea efectivă a ţinutului[1]

Mai trebuie, oare, în atare situaţie, să ne mirăm că, urmând cu smerenie indicaţiile de la Moscova, conducătorii din republică fixau în toiul secetei din primăvara anului 1946 o medie a recoltei agricole de 5-6 ori mai mare faţă de cea posibilă?[2]

În anul 1946, când Moldova gemea în chinurile foamei, când oamenii se hrăneau cu frunză şi iarbă, când populaţia murea cu sutele, când se ajunsese la cea mai mare tragedie de a se mânca om pe om…, conducerea Uniunii Sovietice sancţiona exportul din ţară la un milion şi şapte sute de mii de tone de cereale[3]

În luna mai 1945, asupra Moldovei s-a abătut o secetă cumplită nemaivăzută în precedenţii 50 de ani. Situaţia meteorologică rămânea neschimbată nici în primăvara anului 1946. În luna mai temperatura era de +38°C în aer şi +65°C la suprafaţa solului. Acestea în condiţşiile în cre se înregistrau precipitaţii reduse, ceea ce a dus la pierderea unei mari părţi din semănături. Din cauza lipsei de nutreţuri şi apă, gospodăriile ţărăneşti au început a reduce numărul de vite. După terminarea lucrărilor agricole se observa tăierea în masă a animalelor, chiar şi a cailor, ceea ce submina  posibilitatea lucrării pământului în următorii ani. Sovietul sătesc înterzicea vânzarea şi sacrificarea vitelor, însă hotărârea lui nu a fost lăsată de sătenii care deja sufereau de foame. Dacă analizăm situaţia postbelică vom ajunge la concluzia că cea mai mare parte din vina pentru foametea din 1946-1947 revine autorităţilor sovietice de atunci.

Pe cuprinsul R.S.S.M. exista o reţea de centre republicane, judeţene şi raionale pentru depozitarea, păstrarea şi redistribuirea pâinii, şi alta pentru concentrarea şi îngrijirea animalelor de casă rechiziţionate, numite ruseşte respectiv „Zagotzerno” şi „Zagotskot”.

Deja la 17 aprilie 1944, după o lună de la instalarea la Soroca, guvernul RSSM şi CC al PC(b)M au adoptat hotărârea comună „Cu privire la achiziţiile obligatorii de către stat a cerealelor, porumbului, florii-soarelui şi soiei din recolta anului 1943 în raioanele eliberate ale RSSM”. Aceste achiziţii obligatorii, adică postavka, trebuiai luate din recoltele obţinute de ţărani…cu un an în urmă! Era clar că, în aprilie 1944, ei nu mai aveau pâine. Cu toate acestea, comitetele executive judeţene au fost obligate „să asigure planul de achiziţie până la 15 mai 1944”.[4] Tot atunci au fost stabilite normele de postavka a produselor animaliere de către fiecare gospodărie ţărănească „indiferent de faptul dacă au sau nu au vite şi păsări”.[5] În 1945, normele respective au fost majorate considerabil.[6] Erau stabiliţi şi termenii predării produselor la stat, avertizându-se: „Gospodăriile care nu vor îndeplini obligaţiile de predare a cerealelor, seminţelor de floarea- soarelui, cartofilor şi fânului în termenele stabilite, vor fi trese la răspundere prin judecată, în ordinea stabilită de Hotărârea Sovnarcomului URSS din 24.XI.1942”.[7]

La 20 decembrie 1946, liderii sovietici din judeţul Soroca îi raportau secretarului CC al PC(b)M despre îndeplinirea planului de postavka[8]: Ziarul „Sovetskaia Moldavia” din 25.12.1946 comunica triumfător, că raionul Floreşti a depăşit planul de predare a pâinii către stat cu 300 puduri (aprox. 5 tone) de cereale.

Conform datelor statistice cuprinse în tabelul de mai jos, planul de strângere cu forţa de la producători a produselor agricole fusese depăşit, spre nenorocirea românilor din Basarabia:

 

 

Colectările de pâine în anii 1944-1949

(după lucrarea „Foametea din anii 1946-1947)

Anul Planul, tone Realizarea, tone Procentul realizării
1944 

1945

1946

1947

202,494 

244,357

72,724

61,621

219,737 

247,801

73,887

79,370

107,4 

101,4

101,5

128,8

Drept rezultat, în luna septembrie 1946, cei la care a fost luată toată pâinea duceau foame. Peste satele Moldovei s-a abătut o boală grea – distrofia, cauzată de de tulburări de nutriţie. Deja la 10 martie 1947, în raionul Floreşti, se numărau 2362 bolnavi de distrofie. Cu siguranţă că urmările secetei nu ar fi fost grave, dacă puterea sovietică nu i-ar fi deposedat pe oameni de puţina pâine pe care o mai aveau.[9]

Tabelul numărului de decese

pe teritoriul R.S.S.M. în anii 1946-1947

(după lucrarea „Basarabia şi basarabenii”, Chişinău, 1991)

Lunile Anul 1946 Anul 1947
Ianuarie 

Februarie

Martie

Aprilie

Mai

Iunie

Iulie

August

Septembrie

Octombrie

Noiembrie

Decembrie

4 466 

4 347

5 633

4 588

3 782

3 676

5 235

5 313

4 544

5 799

5 753

9 650

19 133 

23 791

25 953

15 034

14 938

24 701

16 418

8 346

5 248

Total 62 786 153 566 (fără lunile oct, noi., dec.)

Indicii de demonstrază că înfometarea populaţiei s-a făcut cu bună ştiinţă şi după un plan bine pus la punct, iar această crimă a urmărit obiective politico-ideologice. „Aşa am constatat că a existat un mecanism special pentru pregătirea şi realizarea foametei[10]

„Cantităţile de grâu luate prin achiziţii, adică prin măsuri excepţionale, de la producătorii agricoli molodveni se depozitau la centrele Zagotzerno din republică, iar de acolo se transportau în marile oraşe sovietice, unde se transformau în făină şi în produse de panificaţie ce se distribuiau, pe cartele, muncitorimii şi intelectualităţii sovietice, contribuindu-se astfel la ceea ce atunci se numea consolidare a statului dictaturii proletariatului şi creştere a presigiului său în lume.”[11]

Paralel cu înfometarea populaţiei sovieticii au recurs la realizarea noilor crime – deportările în masă. Acestea au început imediat după ocupaţia Basarabiei din vara lui 1940, când au fost arestaţi, iar unii dintre ei chiar ucişi, 1 122 foşti funcţionari din administraţia română, ca şi 2 000 de salariaţi a Căilor Ferate. O mare parte din membrii Sfatului Ţării, cei care votaseră în 1918 unirea cu România, au fost arestaţi şi ucişi. Pe tot parcursul primei ocupaţii sovietice au fost reprimaţi, arestaţi sau condamnaţi peste 86 000 locuitori. În noaptea de 12-13 iunie 1941 (simultan cu represiunea din Ţările Baltice), au fost arestate şi deportate în Siberia şi Kazahstan, 18 392 persoane din R.S.S. Moldovenească, iar din celelalte părţi ale Basarabiei ca şi din Bucovina de Nord (teritorii ocupate de U.R.S.S. şi incluse în R.S.S. Ucraina), alte 11 844 persoane (97% din aceştia-români). Ceea ce e interesant este faptul că aceste deportări în masă aveau loc cu două săptămâni înainte de Operaţiunea „Barbarossa”, prin care Hitler încălca înţelegerea cu Stalin.[12]

La 6 aprilie 1949, Sovietul Miniştrilor al URSS a adoptat hotărârea cu privire la exilarea din R.S.S.M a familiilor de chiaburi, a foştilor moşieri, negustori şi complici ai „ocupanţilor”. Ultimii erau stigmatizaţi drept „colaboraţionişti”. Astfel se prevedea deportarea a 11 280 de familii (40 850 de persoane). A fost fixat şi timpul desfăşurării operaţiei denumite „Iug” („Sud”) – începutul de la 6 iulie 1949, ora 2:00, sfârşitul – la 7 iulie, ora 20:00. La 28 iunie 1949, Sovietul Miniştrilor al RSSM a adoptat o hotărâre asemănătoare, prin care se prevedea deportarea  unui număr mai mare de familii – 11 342, inclusiv 268 din raionul Floreşti. Toţi membrii familiilor urmau „să fie deportaţi pe viaţă în regiuni îndepărtate ale Uniunii RSS”. În hotărârea respectivă se stipula ca celor deportaţi li se permitea „să ia cu sine valori, bani, îmbrăcăminte, încălţăminte, veselă şi alte obiecte casnice, inventar agricol, meşteşugăresc şi casnic precum şi o rezervă de produse alimentare în volum total de 1500 kilograme de fiecare familie.”[13]

În realitate, în noaptea de 5 spre 6 iulie 1949, au fost deportate „pe vecie” în cadrul Operaţiunii „Iug” (Sudul) în jur de 36 000 persoane (9 864 bărbaţi, 14 300 femei şi 11 889 copii). Deportarea s-a făcut în Siberia (Kurgan, Tiumeni, Irkuţk, Habarovsk) şi în Kazahstan (Aktiubinsk, Jambul şi Kazahstanul de Sud), fiind asigurată de 4, 5 mii miliţieni, 13,8 mii de soldaţi şi ofiţeri sovietici, circa 30 de mii de activişti ai partidului comunist. Cu aceasta era „rezolvată” nu numai deschiaburirea, ci şi deznaţionalizarea (Stalin spusese la un moment dat că „problema ţărănească este baza, chitesenţa problemei naţionale”). Un al doilea val de deportări, la 1 aprilie 1951, a cuprins 2 617 persoane (723 familii), în cadrul operaţiunii „Sever” („Nord”) destinată categoriei „sectelor ilegale antisovietice”. Deportarea s-a făcut în regiunea Kurgan din Siberia. Potrivit unui document publicat după moartea lui Stalin, la 1 iulie 1953, de I.A. Serov, ministrul adjunct de Interne al U.R.S.S., în evidenţa ministerului se mai aflau 46 616 persoane deportate din R.S.S.M. în „speţposelenia” („satele speciale”) din Rusia şi Kazahstan. 10 386 se aflau acolo încă din 1941, iar 36 147 din 1949. Mulţi din cei deportaţi muriseră între timp în condiţiile transportului şi detenţiei. Vasile Soare vorbeşte despre recrutarea şi trimiterea la muncă silnică în alte regiuni ale U.R.S.S. (inclusiv în bazinul carbonifer Karaganda) între 28 august şi 29 noiembrie 1940, a peste 56 000 persoane de origine română. În locul lor au fost aduşi în Basarabia 13 000 ofiţeri din Armata Roşie şi NKVD, preum şi câteva sute de învăţători din Ucraina, Rusia, Bielorusia, care au început imediat procesul de sovietizare, prin predarea obligatorie a limbii ruse. Între 1948 şi 1960 au fost recrutaţi şi trimişi la muncă silnică pe şantierele sovietice cca. 196 000 de basarabeni.

Despre această tragedieregimului comunist, prin care a trecut şi comuna Vărvăreuca în anii 1940 şi 1949-1951, ne arată documentele desecretizate parţial.

Din comuna Vărvăreuca au fost deportaţi 22 de persoane:

1. Verejan Natalia Pentelei (n. 1919)
2. Ţibrigan Eugenia Pentelei (n. 1930)
3. Bolgaru Eudochia Ion (n. 1930)
4. Bodron Ştefan Ion (n. 1924)
5. Amarfi Domnica Ion (n. 1917)
6. Ceapa Niculai Ion (n. 1935)
7. Ceapa Tudor Ion (n. 1936)
8. Domnica Eudochia Vasile (n. 1909)
9. Ivanes Simion Trofim (n. 1939)
10. Potapova Teodora Afanasie (n. 1929)
11. Chiosa Ion Tudor (n. 1923)
12. Cazacu Ion Vasile (n. 1920)
13. Vizitiu Vera Serghei (n. 1930)
14. Ceapa Andrei Ion (n.1929)
15. Bruma Simion Haralambie (n. 1935)
16. Amarfii Semion Mihail (n. 1955)
17. Pîslăraş Petru Vasile (n. 1938)
18. Poliţai Galina Trofim (n. 1930)
19. Vizitiu Mihail Ion (n. 1951)
20. Priscepa Ana Anton (n. 1932)
21. Vizitiu Alexei Afanasie (n. 1932)
22. Doina Vasile


Majorităţii deportaţilor nu li s-a permis întoarcerea acasă nici în timpul dezgheţului din anii ’60, pentru că locuinţele lor fusese ocupate de coloniştii sovietici. În Kazahstan şi în Siberia, există şi astăzi multe familii de basarabeni care (excepţie, ultima generaţie) mai vorbesc limba română.

 


[1] Ion Ţurcanu, Foametea din anii 1946-1947 din Basarabia, in Ion Stafi, op. cit., p. 100.

[2] Ibidem.

[3] Ibidem.

[4] Голод в Молдове. Кишинев, 1993, стр. 16 apud Vasile Trofăilă, op. cit., p. 91.

[5] Idem, p. 17.

[6] Idem, p. 57.

[7] Idem, p. 22.

[8] Idem, p. 30.

[9] Vasile Trofăilă, op. cit., p. 92.

[10] Ion Ţurcanu,   Ion Stafi, op. cit., p. 102.

[11] Ion Strafi, op. cit., p. 101.

[12] Stéphane Courtois. Pata oarbă a memoriei europene. 23 august 1939: alianţa sovieto-nazistă, Editura Fundaţiei Academia Civică, Bucureşti, 2009, pp. 88-89.

[13] Ion Ţurcanu, Basarabia şi basarabenii, Chişinău, 1991 in Vasile Trofăilă, op. cit., p. 93.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s