35 de zile

Exact acum 70 de ani în urmă, la 22 iunie 1941, la ordinul istoric dat de mareșalul Ion Antonescu: „Ostași, vă ordon: Treceți Prutul!”, armata română își spală umilința retragerii din teritoriile pierdute în vara anului 1940. Atunci întreaga forță a națiunii române s-a prăbușit asupra Colosului Sovietic ce instaurase acolo un regim de teroare. De la 22 iunie la 26 iulie 1941, timp de 35 de zile, teritoriul dintre Prut şi Nistru a fost teatrul unor crâncene lupte duse de trupele române şi germane împotriva celor sovietice. În urma acţiunii de eliberare a teritoriilor ocupate de sovietici pierderile armatei române s-au cifrat la 24.396 militari. Alături de localităţile unde românii au avut de înfruntat lupte decisive, glorioase, care au intrat în memoria naţională: Posada, Rovine, Podul Înalt, Călugăreni, Plevna, Griviţa, Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, se adaugă şi alte nume de localitatăţi, cu o rezonanţă eroică precum ar fi Ţiganca, Epurenii, Cania, Stoeneşti, Vărvăreni…

România nu „s-a lepădat” uşor de Basarabia şi celelalte pământuri româneşti înstrăinate. Trebuie să ştim că munteni, olteni, dobrogeni, bănăţeni, ardeleni, bucovineni şi basarabeni, timp de 35 de zile, şi-au dat viaţa ca să elibereze Basarabia şi Bucovina „părţile deslipite ale Moldovei”, cum le numea Mihail Kogălniceanu.

Pentru unii această dată a însemnat începutul așa-numitului „marele război pentru apărarea patriei”. Anume aceştia plasează nazismul şi fascismul în aceeaşi categorie politică, ca veche tradiţie a cominterniştilor. Aşa se explică disperarea neocomuniştilor de la Chişinău în încercarea (re)construirii identităţii „moldoveneşti” bazată pe memoria victoriei URSS din 1945 asupra Germaniei naziste, ocultând crimele în masă de după instaurarea puterii sovietice în Basarabia din anii 1940-1941 şi 1944-1953, şi prezentând aceste evenimente drept o „eliberare”. O „eliberare” cu preţul a 110 000 de români moldoveni morţi, înrolaţi în Armata Sovietică, pentru ca mai apoi alte 46 616 să fie deportate din R.S.S.M în „speţposelenia” („satele speciale”) din Rusia şi Kazahstan. În primul rând, să nu uităm că Stalin s-a aflat în tabăra Aliaţilor decât împotriva voinţei lui. Nici nu şi-ar fi dorit alceva decât să digere în linişte „cadourile” teritoriale pe care i le făcuse Hitler în 1939 pentru a-i plăti neutralitatea. În iunie 1941, Germania a fost cea care a pornit atacul îpotriva Rusiei, nu invers. Se ştie cât de nepregătiţi şi ce cuprinşi de panică au fost conducătorii sovietici în faţa acestei ofensive. În plus, argumentul potrivit căruia comunismul ar fi democratic fiindcă a contribuit la „lupta antifascistă” nu mei e demn de reţinut decât acela potrivit căruia nazismul a fost democratic fiindcă a participat la lupta împotriva stalinismului. O tiranie poate lupta împotriva alteia: Saddam Hussein s-a războit cu imamul Khomeini, fără ca vreunul să devină din această cauză democrat.

Da, România a fost nevoită să se alieze cu Germania nazistă, la fel cum a procedat URSS când în 1939 a semnat tratatul de neagresiune. Pactul Ribbentrop-Molotov însemna nu numai semnalul declanşării celui de al doilea război mondial, ci şi premisa dezmembrării statului român. În iunie 1940, Uniunea Sovietică trimite Note ultimative prin care cerea cedarea Basarabiei şi a părţii de nord a Bucovinei. Berlinul a acţionat conform propriilor interese în zonă: petrolul românesc, soarta etnicilor germani şi potenţialul militar-strategic al României, iar răspunsul lui Hitler era extrem de clar: „Pentru a evita războiul între România şi Uniunea Sovietică, noi nu putem decât să sfătuim guvernul român să cedeze în faţa cererii guvernului sovietic”, în condiţiile în care planul Barbarossa era deja pus la punct. Victimă a forţei şi dictatelor de la Viena şi Craiova, statul român s-a retras din provinciile sale istorice: Nordul Bucovinei, Basarabia, partea de nord a Transilvaniei şi Cadrilaterul, însă nu a renunţat la ale. Iată de ce, deşi contribuise la ciuntirea teritorială a României, Reich-ul garantase existenţa statului român la 30 august 1940, astfel recuperarea teritoriilor istorice – devenită idealul suprem a naţiunii – nu putea fi realizată decât alături de Germania.

În vara anului 1941 ostaşii cântau „Nu uităm ciuntirile din glie / Mai avem şi noi ceva de spus”. Şi trebuie să spunem, fiindcă lupta continuă. În preajma unui sătuc devenind un simbol, în ciuda încercărilor zadarnice de a împinge în mod brutal toponimul spre uitare, ba chiar şi condamnat de ocupanţii de odinioară, a început istoria recuceririi Basarabiei. Cine ne va opri acum?

Autor Nicu Ţîbrigan pentru Info Prut

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s