Călătoria lui Nicolae Iorga în Basarabia. De la Soroca la Reni (episod 2)

Peisajul nistrean, cu pomi înfloriţi, i se pare unic istoricului. „Din pomii în floare vântul trimite adieri care te înnebunesc, de dulci. Și din păduricea din dreapta, din păduricea din stânga, din livezile malului, din toată acea deasă umbră, izvor de miresme, vine cântecul de slavă al păsărilor ce nu dorm, de iubire” (p. 86).

La Rezina călătorii găsesc un doc unde se repară două vapoare mici „Tovariş” şi „Dniestreţ”, iar deasupra malului este un pod de fier pe care trece trenul ce vine de la Bălţi. O apariţie mai neaşteptată este o mănăstire în stâncă pe ţărmul Basarabiei. Probabil este vorba despre Mănăstirea Țîpova, una dintre cele mai vechi aşezări monahale datând din secolele XI-XII, „unde stau deci călugări ruşi sau români – ale căror haine se văd fâlfâind în cerdace la bătaia vântului şi care lunecă încoace şi încolo ca nişte urme” (p. 95).

Și târgul transnistrean Dubăsari, al cărui nume românesc vine de la „dubăsari”, moldovenii ce ţineau podul pe „dubase” (luntre) aici, la vărsarea Răutului, îl face pe călător să mediteze la întinderea Vechii Moldove. De la Vadul lui Vodă istoricul îşi ia rămas bun de la bunul său prieten d. Flondor, şi îşi continuă drumul cu trăsura, spre Chişinău, remarcând că aici câmpurile sunt mai prost lucrate, locuitorii sunt mai rari şi pădurile se împuţinează, este „un urcuş necontenit, o rătăcire îndelungă printr-o ţară de lut scormonit” (p. 103).

Dacă în satele din Basarabia s-a păstrat graiul curat românesc, în schimb orăşenii vorbesc un grai ruso-românesc.

Este plăcut impresionat de centrul oraşului Chișinău cu cartiere „de palate albe, de mari clădiri ale negustorilor. Vitrine scânteie de o parte şi de alta. Înainte e o mare grădină, o biserică spațioasă în spatele ei şi un turn cu ceasornicul luminat. Aici e centrul, un centru frumos” (p. 112). În dimineaţa următoare vizitează cartierele funcţionăreşti şi militare. Arhitectura nu mai este cea tradiţională, vechiul tip de casă boierească dispărând în urma cutremurelor, incendiilor şi războaielor purtate aici. „Totul e ca la Petersburg și Moscova. Cine nu şi-a deprins ochii trebuie să simtă o mirare desplăcută văzând unele turnuri de pază, unele biserici aşa de urât împletite şi înzorzonate” (p. 126).

N. Iorga remarcă bogăţia clădirilor publice: tribunalul, palatul gubernial, gimnaziile de băieți,școala eparhială de fete, clubul nobilimii, orfelinatul construit de nobili, fundația Balş şi Muzeul ţinutului ce tocmai se construia în stil maur. Totuşi, pogromul asupra evreilor din aprilie 1905 și războiul ruso-japonez au transformat Chișinăul într-un centru militar. Iată ce ne spune autorul: „Trăsura se întoarse iute înapoi dintr-o stradă unde intrase: în spate se văd soldați venind. Merg în front desfăşurat cântând; puştile mari fac cu adevărat un <<gard înalt de suliţi>>. Toată zarea e cuprinsă de mulţime mişcătoare, străbătută de fiorul baionetelor. Şi această oaste, aceşti <<muscali>>, cum li se zice, şi de ruşi, prin înaintarea lor puternică şi greoaie apasă sufletul în acelaşi fel ca şi marile clădiri de piatră pecetluite cu vulturul răşchirat şi, ca şi la dânsele, se amestecă o întipărire de sălbăticie ciudată, venită din locuri foarte depărtate” (p. 134).

Vizitând Bugeacul, cu spiritul de observaţie ce-l caracterizează, autorul remarcă schimbarea peisajului, influența nemţească în arhitectură, numărul mic al răzeşilor şi chiar al ţăranilor. Seceta din 1904 le-a obligat pe sătence să vândă negustorilor evrei cusăturile lor de zestre şi scoarţele moldoveneşti. În drum spre Tighina trăsura opreşte la Varniţa, un loc înărcat cu istorie. Anume acolo sosise fugarul rege al Suediei, Carol al XII-lea, pentru a se adăposti sub umbra Semilunei.

Tighina (Benderul), amplasat pe vechiul drum tătăresc, la vadul Nistrului, i-a lăsat impresia unui oraş curat şi îngrijit. Din vechea cetate au rămas doar „movile acoperite cu iarbă care deosebesc întăriturile de astăzi, şi o biserică, din cele trei ale târgului” (p. 159). Mai bine de o sută de ani situaţia nu s-a schimbat în favoarea românului din Basarabia: „Astăzi acest duşman a cucerit Benderul, s-a aşezat în el cu multe oşti, cu tunuri, cu ofiţeri mari, cu biserica şi prăvăliile lui, şi marea cetate rotundă, cu tunuri la capete, făcută din piatră neagră, împodobită pe alocurea, nu mai slujeşte la nimic, pe când împotriva altui năvălitor, de spre Apus, unde aşteaptă vechiul stăpân al ţării, se îndreaptă lucrările de tăinuită inginerie ale milităriei moderne” (p. 160).

Ultimele popasuri Iorga le face la Căuşani, reşedinţa de odinioară a hanilor Crâmului şi în târguşorul Reni, aflat în apropierea graniţei cu România. De la Reni istoricul își continuă drumul până la Bucureşti.

Străbătând satele şi oraşele Basarabiei, istoricul deplânge soarta acestui pământ românesc, smuls cu brutalitate din trupul țării, dar nutreşte speranţa că va veni momentul când aceste hotare nedrepte vor fi alăturate. „Între malul rusesc, nalt, gol, galben, şi între copacii noştri primăvăratici trece Prutul încet spre Dunăre sărutând un mal ca şi celălalt, cum gândul meu le sărută pe amândouă, ca două mâini de mamă – cea slobodă care mângâie și cea prinsă cu lanţuri, amorţită”.

Visul lui Iorga şi al tuturor românilor avea să se împlinească în 1918, dar ce scurtă a fost vremea, iar acum, timpul nu mai are răbdare…

Autor:  Nicolae Ţîbrigan pentru EcouRomanesc.info

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s