Emisarul special de la Moscova…

Emisarul special de la Moscova, Dmitri Rogozin, a fost destituit de preşedintele rus. La fel, aflăm că Guvernul de la Chişinău l-a rechemat pe ambasadorul Rep. Moldova la Moscova, Andrei Neguţa. Dacă în ultimul caz avem o decizie survenită după ce Andrei Neguţa a declarat într-un interviu publicat recent de ITAR-TASS că retragerea înainte de termen a militarilor ruşi din Transnistria ar pune în pericol atât Republica Moldova, cât şi întreaga regiune, în primul caz acţiunea Rusiei în acest spaţiu geopolitic este aparent pusă în ceaţă. Esenţa „detronării” lui Rogozin poate fi citită prin prisma unei mişcări de gambit (sacrificare a unui pion alb sau a altei piese la începutul unei partide de şah pentru obținerea unui avantaj în atac), şi aici trebuie să luăm în considerare faptul că Rusia este un jucător de talie mondială.

După semnarea Convenţiei din 21 iulie 1992 privind încetarea ostilităţilor de pe ambele maluri ale Nistrului de către preşedintele Rep. Moldova – Mircea Snegur – şi Federaţiei Ruse – Boris Elţîn -, asistaţi din umbră de liderul regiunii separatiste, Igor Smirnov, Chişinăul a fost asaltat de propuneri şi „soluţii” privind statutul Transnistriei, fie indirect prin vocea fostului şef al misiunii OSCE, Wiliam Hill, fie prin „emisarii” trimişi şi instruiţi la Kremlin. Toate aceste „soluţii” se rotesc în jurul conceptului de federalizare.

De la Planul Primakov, care presupunea federalizarea unora dintre ţările ex-sovietice pe teritoriul cărora se aflau trupe ruseşti, și în capcana căruia am căzut prin semătura preşedintelui Petru Lucinschi și obținerea de către Rusia a statutului de „țară garant” şi permanentizarea staționării „grupului operativ al trupelor rusești”; la Planul Kozak de transformare a Republicii Moldova în stat federal, după model sovietic, cu parlament bicameral cu un Senat în care să fie reprezentați „asimetric”, cei trei subiecţi ai Federației: Moldova, Transnistria și Găgăuzia și până la Planul Belkovski – acceptarea separării Transnistriei de Republica Moldova, ca Tiraspolul să aibă propriul stat aparte, iar în schimb, Republica Moldova s-ar putea uni cu România (de fapt garanții nu sunt oferite); toate aceste planuri nu sunt altceva decât mișcări strategice prin care Rusia lansează diferite proiecte și le testează în zonă pentru a vedea reacțiile în tandem ale Chișinăului și Bucureştiului, iar pentru aceasta sunt utilizate două tipuri de proiecte: unul hard – separarea Transnistriei (implicit recunoașterea independenței regiunii), și unul soft  – „federalizare” (urmată de instiruirea unui control direct asupra Chişinăului prin actorii Moscovei). Ambele spun la unison același lucru: „destabilizarea controlată a regiunii”. Continuă lectura

Răspunsul României la mecanismele de control sovietic (1949-1964)

Controlul sovietic

După 1944 în nordul Transilvaniei au fost dislocate mai multe trupe sovietice care jucau rolul de „protectori” ai autorităţilor maghiare din zonă. În spatele Kremlinului, Budapesta aprobase operaţiuni de infiltrare împotriva PCR ordonând conducătorilor Societăţii Agricole Maghiare din Transilvania [EMGE] şi Societăţii Muzeelor din Transilvania să menţină „cele mai strânse contacte” cu liderii de încredere ai Frontului Popular Democratic Maghiar din Cluj. Scopul era obţinerea secesiunii Transilvaniei şi încorporarea acesteia în Ungaria prin crearea unui „coridor majoritar maghiar” ce ar lega regiunea secuiască de statul ungar (Nastasă et al., 2002, apud Watts, 2010/2011, 168-169). Astfel, România nu a fost capabilă să-şi exercite suveranitatea deplină asupra regiunii până în 1958. Continuă lectura

Călătoria lui N. Iorga în Basarabia. De la Hotin la Soroca (episod 1)

„Vom fi vre-odată la olaltă, toţi noi aceştia,

noi proştii şi bunii şi blânzii şi supuşii,

de la Hustul Maramureşului până la această Sorocă a Nistrului?”

(N. Iorga, 1905)

Asupra zbuciumatei istorii a pământului românesc cuprins între Prut şi Nistru s-au aplecat multe condeie de poeţi, prozatori, eseişti, publicişti, critici literari, istorici, scrierile lor întregind imaginea noastră asupra trecutului istoric şi spiritual al Basarabiei.

Unul dintre ei a fost istoricul de anvergură Nicolae Iorga care a străbătut drumurile ţării simţindu-se ataşat spiritual de toate manifestările culturale ale neamului românesc, identificabile în vechile ctitorii ce-au înfruntat vicisitudinile istoriei, în stâlpii unui cerdac de casă ţărănească, în broderia unei cămăşi, în portul mândru răzăşesc.

Dorinţa fierbinte a istoricului de a cunoaşte îndeaproape pământul românesc cuprins între Prut şi Nistru, rupt din trupul ţării în 1812, este mărturisită în lucrarea „Namul românesc în Basarabia”, Editura Librăriei Socescu & Co, ediţia din 1905.

În anul 1905 Iorga şi d. Nicu de Flondor din Bucovina întreprind o călătorie, străbătând ţinutul din stânga Prutului, de la cetatea Hotinului şi până la Limanul Nistrului. Însemnările sale cuprind şi minuţioase observaţii etnografice, referitoare la locuri, oameni, case şi veşminte – o adevărată frescă a societăţii românilor moldoveni din Basarabia, după aproape un veac de ocupaţie rusească. „Şi prea mult mă cheamă, scrie istoricul, într-acolo un dor vechi, o neapărată nevoie de a cunoaşte şi de a spune şi altora despre satele şi oamenii ce se află dincolo de gardul de spini, dincolo de poarta de aramă, în tainiţa balaurului cu ghearele de oţel” (p. 4).

Dincolo de vama care despărţea Imperiul Austro-Ungar, ce înghiţise Bucovina, de cel rusesc, Nicolae Iorga îi întâlneşte pe locuitorii târguşorului Noua-Suliţă: „…frumoşi, voinici, cu căciula înfiptă mândru…” (p. 11)., constatând că aceştia nu se deosebesc, cu nimic, de ţăranii români dintre Prut şi Siret în ceea ce priveşte portul, identic cu Ţara de Sus a Moldovei, în Bucovina şi în nordul Basarabiei. La fel şi relieful Bucovinei este asemănător cu cel al Basarabiei, ceea ce-l face pe autor să exclame: „E o ţară hrănitoare această bună Basarabie” (p. 13).

La Dinăuţi cei doi călători întâlnesc un bătrân care-I impresionează. Însuşi Iorga crede că „…e moldoveanul cum l-a lăsat Dumnezeu şi în anul 1812: el ştie că prin aceste locuri sunt moldoveni, că şcoala e încă rusească…” (p. 14). Tot aici s-a păstrat o biserică de lemn a cărei turlă domină casele românilor „date cu var albăstriu, prispă de jur împrejur, câte una cu stâlpi, toate acoperite cu înalte căpiţe de stuf…” (p. 14). Continuă lectura

Generaţia 7 aprilie ca realitate istorică

„Naşterea unei generaţii nu e numai o problemă de vârstă, şi nici numai o problemă de influenţă istorică. Ci întâlnirea amândurora într-o psihologie vie.”

(Mircea Vulcănescu, 1934)

Revoltele din 7-8 aprilie ale tinerilor de la Chişinău trebuie poziţionate într-un context mai larg al procesului de globalizare şi al bătăliei pentru simboluri din ciberspaţiu.

La 7 aprilie s-a luptat şi pentru un nou preşedinte

Consecinţele politice ale evenimentelor din aprilie 2009 au fost enorme. Şi dacă astăzi Rep. Moldova are un preşedinte necomunist, aceasta se datorează în mare parte tinerilor basarabeni cărora nu le-a fost frică să iasă în stradă şi să protesteze împotriva reinstalării „ultimului regim comunist din Europa”, care se pregătea să domine scena politică de la Chişinău încă patru ani.

Să rezumăm ce s-a întâmplat acum 3 ani. La 7 aprilie, la două zile după alegerile parlamentare care au consemnat victoria neaşteptată a Partidului Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM), tinerii au ieşit în Piaţa Marii Adunări Naţionale de la Chişinău pentru a potesta față de acest rezultat. Vechiul nou preşedinte comunist, Vladimir Voronin, nu mai era tolerat, iar frustrarea politică s-a mutat din cabinele de vot în stradă.

În condiţii încă neelucidate pe deplin, protestele paşnice din faţa Guvernului au degenerat în acţiuni violente, unde grupuri organizate s-au deplasat în faţa Preşedinţiei (situată la câteva sute de metri distanţă), devastând etajele infeioare. Unii demonstranţi au incendiat şi clădirea Parlamentului de vis-à-vis, în contextul în care forţele de ordine s-au dovedit neputincioase să asigure desfăşurarea paşnică a manifestaţiei fiind în permanentă retragere din faţa manifestanţilor violenţi.

Astăzi ştim că în urma violenţelor din noaptea 7-8 aprilie au decedat trei persoane (după unele rapoarte este vorba de patru), dintre care s-a demonstrat că doar una a decedat în uma folosirii abuzive a forţei de către poliţie (este vorba despre cazul Valeriu Boboc). Continuă lectura

UNIREA atunci și acum

Sosirea în dimineața zilei de 26 martie/8 aprilie a Prim-ministrului României, A. Marghiloman, a reprezentat momentul hotărâtor în decizia Sfatului Țării de a adopta unirea condiționată a Republicii Democratice Moldovenești (R.D.M.) cu România.

Cei cărora astăzi nu le convine actul istoric din 1918 insistă asupra faptului că votul fusese „smuls” sub presiunea „baionetelor române” și, mai nou, ar fi fost îndreptat împotriva minorităților din Basarabia.

De fapt procesul verbal al ședinței din 27 martie 1918 ne spune altceva: „La orele 4 după amiază primul ministru, dl. Al. Marghiloman, însoțit de ministrul de război, general Hârjeu, și numai de funcționari administrativi civili, a fost primit în plină ședință a Sfatului și de la tribuna parlamentului a expus punctul de vedere al guvernului român […] Primul ministru a declarat pe dată că, împreună cu reprezentanții guvernului român, se retrage din incinta adunării pentru ca deliberațiunea care va urma să se facă, în afară de orice sugestiune sau impunere, de Sfat. Miniștrii români s-au retras în mijlocul aclamațiunilor.[1]

Mărturii despre dorința grupurilor minoritare din Basarabia de a deveni cetățeni cu drepturi depline ai României sunt proclamațiile zemstvelor din Bălți (3 martie 1918) și Soroca (13 martie 1918). De asemenea, o delegație a proprietarilor  agricoli neromâni, condusă de P.V. Sinadino, se prezintă pe 6 martie la Regele Ferdinand I și cere unirea. La fel și ucraineanul Podlesnîi, președintele asociației institutorilor din ținutul Lăpușna, înaintează la sfârșitul lunii ianuarie 1918 o declarație de unire.[2]

Unirea a fost votată de 86 de deputați, 3 se pronunță contra și 36 se abțin, iar 13 au fost absenți. Deputații care s-au abținut de la vot nu au fost împotrivă, ci pur și simplu nu primiseră mandat să-și exprime poziția din partea congreselor regionale.

În acest sens, la 7 martie 1919, congresul coloniștilor germani din Basarabia, ținut la Tarutino, hotărăște solemn: „Coloniștii germani basarabeni ca cetățeni ai statului român vor fi totdeauna credincioși Tronului și Statului.”[3] Continuă lectura

Operaţiunea Tatar-Bunar între propagandă şi dezinformare

Noi nu trăim pe o insulă. Trăim în încercuire capitalistă

(Stalin, 1926)

Astăzi, localitatea Tatar-Bunar din sudul Basarabiei (în prezent teritoriu aflat în componenţa Ucrainei) numără mai puţin peste 10 000 de locuitori. Monumentul colosal din centrul oraşului aminteşte de un eveniment, sau mai bine zis de un plan definitoriu al Kremlinului de a distruge statul român prin sovietizare.

Totuşi, ce importanţă are „revolta” de la Tatar-Bunar şi care sunt consecinţele acestei operaţiuni regizate de Comintern asupra redefinirii identitare a spaţiului dintre Prut şi Nistru? Care au fost adevăratele intenţii ale Uniunii Sovietice şi cine a stat în spatele „mascaradei-puci”? În următoarele rânduri voi încerca să răspund la aceste întrebări prin intermediul unei investigaţii istorice.

Stalin şi ţara sovietelor

Gândirea sovietică percepea ameninţarea militară românească eminentă încă din decembrie 1917, după ce Armata română a reuşit să dezarmeze şi să alunge din Moldova în jur de 1 150 000 de soldaţi ruşi bolşevizaţi, organizaţi în trupe de zece ori mai numeroase decât efectivele româneşti, iar „de la predecesorii ţarişti a fost moştenit şi un resentiment strategic din cauză că românii reprezentau singurul obstacol non-slav în arcul slavic, care se întindea iniţial prin Rusia, prin Dobrogea, spre Bulgaria, Macedonia, Serbia, Bosnia, Croaţia şi Slovenia”.[1] Continuă lectura

Odessa, un simbol al rezistenţei sau al laşităţii sovietice?

A fost asaltul asupra Odessei sovietice, într-adevăr, o victorie a Armatei române? În toamna anului 1941, Cartierul General al Armatei Roşii a hotărât transferul tuturor forţelor militare dispuse pe frontul din Odessa către Crimeea, acolo unde trupele germane câştigau teren. Mareşalul Antonescu reuşea, astfel, să cucerească „fortăreaţa bolşevismului”. A fost, deci, Odessa un simbol al rezistenţei sau unul al laşităţii sovietice?

Continuă lectura