Archive for the ‘Uncategorized’ Category

h1

Sava Negrean Brudașcu – Aprinde mama lumânarea

Martie 11, 2017
h1

FUMN organizează „Școala jurnaliștilor de politică externă – 2015” (15-17 octombrie)

Octombrie 4, 2015

Afis-FUMN-SJPE-2015

Fundația Universitară a Mării Negre (FUMN) va organiza la Chișinău, în perioada 15-17 octombrie curent, „Şcoala jurnaliliştilor de politică externă – 2015”, proiect finanțat de Ministerul Afacerilor Externe – Departamentul Politici pentru Relația cu Românii de Pretutindeni.

Scopul proiectului constă în sporirea și promovarea unui jurnalism de calitate în domeniul politicii externe și relațiilor internaționale în rândul instituțiilor mass-media de limba română din Republica Moldova.

Experții fundației vor aborda diverse subiecte legate de politica externă, ca un prim pas în vederea soluţionarii unei probleme majore cu care se confruntă jurnaliştii din instituțiile media ale comunității românești din R. Moldova responsabili de rubrica ştiri externe, şi anume: lipsa unui cadru teoretic privind analiza şi interpretarea informaţiilor din domeniile relaţiilor internaţionale, diplomaţiei, studii de securitate etc.

Printre vorbitori se numără Președintele Fundației Universitare a Mării Negre – Prof. univ. dr. Dan Dungaciu, Ambasadorul Liviu Bota, Ambasadorul Sergiu Celac, Vicepreședintele FUMN – Silviu Neguț, Alexandru Maximescu– Public Affairs OMV Petrom, Conf. univ. Marius Neacșu, Conf. univ. Darie Cristea, însoțiți de experții FUMN: Lucian Dumitrescu, George Scarlat, Petrișor Peiu, Mihai Bârsan și Dana Moraru.

Proiectul va fi implementat de Fundația Universitară a Mării Negre în parteneriat cu Filiala Fundaţiei Universitare a Mării Negre din România în Republica Moldova. Programul de formare și pregătire profesională se va desfășura în incinta Hotelului Jazz, sala Saxophone, (str. Vlaicu Pîrcălab nr. 72, Chișinău, începând cu ora 10:00 a.m., pe parcursul celor trei zile).

Sunt invitați să aplice atât jurnaliști din R. Moldova cu experiență în media, cât și viitori jurnaliști, studenți ai facultăților de jurnalism, științe politice, relații internaționale, administrație publică. Limita de vârstă a aplicanților este de 38 ani.

NOTA BENE: Studenții interesați de participare sunt rugați să trimită până în data de 14.10.2015, la adresa:office@fumn.eu, un CV actualizat.

Pentru eveniment pe rețeaua Facebook – AICI.

Descărcați Agenda evenimentului AICI.

Sursa: WWW.FUMN.EU

h1

Aderarea Republicii Moldova la spaţiul C.S.I. din perspectiva geopoliticii regiunii Mării Negre

Aprilie 21, 2012

Coordonatori ştiinţifici:

Prof. Univ. Dr. Ilie Bădescu

Lector Univ. Dr. Adela Şerban

Absolvent:

Nicolae Ţîbrigan

 

 

 

 

 

 

Bucureşti

Iunie 2011

 

Mulţumiri

Prezenta lucrare reprezintă rezultatul unui efort depus timp de 3 ani de studiu, timp în care am acumulat o experienţă în analiza datelor şi realităţilor sociologice.

Dat fiind faptul că pe parcursul vieţii suntem influenţaţi de contextul social în care ne aflăm, implicit de persoanele pe care le avem în jur, ţin să le mulţumesc celor care m-au ajutat, direct sau indirect, la realizarea acestei lucrări.

Aş vrea să le mulţumesc în primul rând părinţilor mei pentru că mi-au dat viaţă şi m-au ajutat să reuşesc.

Îmi exprim profunda recunoştinţă faţă de disponibilitatea prietenilor mei de a mă încuraja în momentele grele.

De asemenea, aş vrea să-i mulţumesc domnului Roman Kozlovski, care mi-a pus la dispoziţie o serie de hărţi, fără de care cercetarea mea nu ar fi avut instrumentele de bază pentru o analiză geopolitică. Sunt recunoscător profesionistului personal al Bibliotecii Centrale Universitare pentru că m-au ajutat oferindu-mi lucrările necesare.

Le mulţumesc profesorilor mei Lucian Dumitrescu şi Dan Dungaciu  pentru cultivarea spiritului ştiinţific de analiză.

Îi mulţumesc domnului profesor Ilie Bădescu, coordonatorul lucrării de licenţă, din ale cărui cursuri am desprins capacitatea de a mă bucura de noi înţelesuri privind domeniul geopoliticii, acestea devenind astfel adevărate „exerciţii de fascinaţie”.

Şi nu în ultimul rând, îmi exprim profunda gratitudine faţă de doamna lector universitar Adela Şerban, coordonatoarea lucrării mele de licenţă, care mi-a inspirat idei noi şi al cărei efort susţinut m-a ajutat să duc la bun sfârşit această lucrare.

 

  

Cuprins

 

            Rezumat

Introducere

I. Precizări conceptuale şi cadru teoretic

 

            1.1. Introducere

1.2. Puteri oceanice şi puteri continentale

1.3. Teoria Rimland-ului (teoria zonelor de ţărm)

1.4. Conceptul de „poartă de trecere” (gateway)şi „statele-tampon”

1.5. Strategia „Anaconda”

1.6. Geopolitica pan-ideilor. Eurasianismul şi Panturcismul

1.7. „Frontiere – linie” şi „frontiere – fâşii”

II. Precizări metodologice

2.1. Tipul cercetării

2.2. Precizări legate de metodele şi tehnicile utilizate

2.3. Limite ale metodelor folosite în obţinerea datelor analizate

III. Analize şi interpretări

3.1.  Geopolitica regiunii Mării Negre în etapa post-sovietică

3.1.1. Marea Neagră – Marea Caspică – Marea Mediterană: teoria „axa mărilor”

3.1.2. (Re)activarea axelor regionale importante. Context geopolitic

3.1.3. Telurocraţia vs. Talasocraţia: fragmentarea geopolitică a pan-ideilor

3.2. C.S.I. – interfaţa U.R.S.S. sau noul instrument geopolitic al Rusiei

3.2.1. Vectorii de expansiune ai Rusiei. Direcţia Sud-Vest

3.2.2. Noul proiect pentru (ne)liniştea tuturor

3.2.3. Triunghiul geostrategic fatal: o aplicare la nivel regional a strategiei „Anaconda”

3.2.4. Impasul geopolitic al Republicii Moldova

IV. Concluzii

4.1. Concluziile lucrării

4.2. Contribuţii proprii

4.3. Reflecţii personale privind experienţa de elaborare şi redactare a lucrării

4.4. Recomandări pentru cercetările viitoare

Lista bibliografică

Site-uri consultate

Anexe

Rezumat

        

         Prin prezenta lucrare îmi propun să prezint şi să analizez contextul aderării Republicii Moldova la spaţiul C.S.I din perspectiva intereselor (geo)politice ale Rusiei în regiunea extinsă a Mării Negre. Folosind teoriile geopolitice atât ale autorilor clasici, cât şi moderni, am enunţat ipoteza conform căreia rolul geopolitic al Republicii Moldova poate fi evidenţiat prin prisma triadei geostrategice: Novorussia – Crimeea – Transnistria, aplicată la nivel regional de Rusia cu scopul de a „bara” Ucraina de litoralul pontic. Aplicarea strategiei clasice „Anaconda” iese în evidenţă prin distribuţia bazelor militare ruse de-a lungul litoralului pontic.

Manifestarea pan-ideilor actorilor geopolitici regionali corespunde în mare măsură modelului explicativ clasic al confruntărilor dintre telurocraţii şi talasocraţii. Astfel încât afirmarea acestei confruntări pe axa mărilor: Marea Caspică – Marea Neagră – Marea Mediterană, capătă valenţe internaţionale.

La nivelul regional, rolul geopolitic al blocului politico-militar al C.S.I. se înscrie perfect în această schemă ca mecanism de exercitare a presiunilor geopolitice.

 

Introducere

        

         Prin intermediul acestei lucrări îmi propun să aduc în discuţie un aspect deseori întâlnit în cercetările de specialitate privind miza aderării Republicii Moldova în cadrul proiectului geopolitic – Comunitatea Statelor Independente (C.S.I.). „Nimic nu survine întâmplător” – spunea Leibniz. Parafrazând, vom afirma şi noi: „Nimic din ceea ce înseamnă astăzi C.S.I. nu a survenit întâmplător”. Totuşi, intrarea Republica Moldova sub umbrela tutelară a spaţiului C.S.I., în urma presiunilor exercitate de Rusia, are un specific aparte faţă de celelalte republici sovietice care au semnat acordul de aderare de la Alma Ata din 21 decembrie 1991. În acel moment, statele ex-sovietice se poziţionează pe o nouă orbită faţă de Rusia. Istoricul Adrian Cioroianu menţiona cu referire la acest aspect următoarele: „Elţîn, înaintea lui Putin, a fost cel care nu a precupeţit cu nimic pentru aducerea fostelor republici sovietice sub umbrela Comunităţii Statelor Independente (C.S.I.), formulă elegantă (dar uneori destul de contondentă pentru rebeli – vezi cazul Georgiei sau al Republicii Moldova) de recuperare a rolului de ghid politic şi economic de către Rusia în spaţiul fostei U.R.S.S.” (Cioroianu, 2009, 157)

Ţinând cont de această remarcă am considerat că un studiu la nivel geopolitic al zonei sud-vestice a fostului bloc sovietic, respectiv regiunea extinsă a Mării Negre, ar putea contribui la o mai bună înţelegere a particularităţilor pe care le poartă aderarea Republicii Moldova la o structură geoeconomică precum este C.S.I.

În acest context, regiunea Mării Negre a constituit de-a lungul timpului o zonă de tranzit a comerţului european şi euro-asiatic, un creuzet de interferenţă a sferelor de influenţă regională. Deşi s-au făcut multe cercetări şi studii de caz în legătură cu acest areal geopolitic, deseori s-a omis influenţa pe care o joacă blocul C.S.I. asupra actorilor statali din regiune.

De asemenea, am considerat că remarca sociologului Dan Dungaciu, conform căreia „Marea Neagră este un spaţiu de frontieră euro-atlantică. Toate evenimentele (geo)politice semnificative – evoluţii sau stagnări – derulate în jurul Mării Negre poartă, mai mult sau mai puţin, amprenta unor evoluţii geopolitice globale. Mai concret, ele sunt determinate de înaintarea frontierei euro-atlantice spre Asia Centrală, de indecizia instituţiilor occidentale de a fixa graniţa suficient de amplu încât să includă popoare şi state care vor să fie parte a acestui spaţiu. R. Moldova este unul dintre ele” (Dan Dungaciu, 2005, 273) trebuie înţeleasă ca o provocare la adresa cercetătorilor care doresc să abordeze această problematică. Cu atât mai mult cu cât în ultimul timp Republica Moldova se află pe agenda Uniunii Europene fiind inclusă în „Parteneriatul Estic”, ceea ce justifică pe deplin elaborarea unui cadru de analiză geopolitică care să permită înţelegerea evoluţiilor din zonă.

Integrarea Republicii Moldova în blocul statelor ex-sovietice mi-a atras atenţia datorită paşilor ezitanţi pe care i-a întreprins în această direcţie: o ratificare imediată a acordului în 1991, Convenţia privind constituirea Comunităţii Statelor Independente nu este aprobată de Parlament în 1993, şi legalizarea deplină a Republicii Moldova ca membru C.S.I. în 1994, fără a avea statut de stat participant la cooperarea militară. Pe lângă aceasta, fiind originar din spaţiul ex-sovietic şi asistând la efectele influenţei Federaţiei Ruse asupra vieţii sociale, politice şi economice din Republica Moldova, am fost interesat de analiza intereselor Rusiei în regiune. Studiul cauzelor şi consecinţelor înaintării blocului ex-sovietic în spaţiul riveran Mării Negre mi-ar permite să înţeleg de ce Republica Moldova a devenit o miză atât de importantă în geostrategia Kremlinului, mai ales atunci când este vorba despre spaţiul ex-U.R.S.S. Mă refer aici la declaraţia fostului preşedinte, actualul prim-ministru rus, Vladimir Putin, care considera prăbuşirea blocului sovietic drept „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX”, ceea ce ne-ar îndreptăţi să considerăm că Rusia încă este prizoniera unei legitimităţi postimperiale, aşa cum reiese din analiza lui Aleksandr Dughin (1997) apud Ilie Bădescu (2004, 195). Iar pentru a nu avea o viziune unilaterală, mi se pare esenţială o abordare a subiectului prin prisma  geopoliticienilor ruşi, care nu au ezitat să studieze acest spaţiu

Totuşi, nu trebuie să neglijăm nici rolul preponderent pe care îl joacă Ucraina în spaţiul riveran Mării Negre, iată de ce cercetătorul Zbigniew Brzezinski (1997/2000, 59) a afirmat că Rusia fără Ucraina nu mai este un imperiu. Prezenţa Rusiei în zonă este vitală atât pentru ea însăşi, cât şi pentru autoproclamata „Republică Moldovenească Nistreană” (R.M.N.). Decriptarea geopolitică a acestui cap de pod ne va ajuta să înţelegem „axele” principale prin care este ţinută în şah atât Ucraina cât şi Republica Moldova. Una dintre aceste „axe” este Transnistria – un punct geostrategic foarte important pentru Rusia în contextul unei eventuale prăbuşiri a Ucrainei şi separării ei în două părţi, de vest şi de est. Anumite evenimente social-politice desfăşurate în spaţiul pontic în perioada 1989-1990 reflectă o configuraţie geopolitică aparte, obligându-ne totodată să apelăm la analiza comparată pentru a înţelege mai bine evoluţia zonei în viitorul apropiat.

Consider că, deşi regiunea Mării Negre se bucură de un interes mare din partea cercetătorilor în domeniul geopoliticii, nu s-a elaborat încă o strategie pe termen lung care să aducă în discuţie contextul geostrategic al Republicii Moldova ca stat-tampon între cele două blocuri politico-militare – NATO şi Alianţa Militară din C.S.I.; şi sper că această lucrare să prezinte reperele unui astfel de demers.

I.   Precizări conceptuale şi cadru teoretic

 

            1.1. Introducere

 

Având în vedere faptul că demersul propriu-zis al geopoliticii se axează asupra importanţei teritoriului care determină comportamentul statelor, din această perspectivă definirea clară a conceptelor este esenţială. Şirul de noţiuni utilizate pe parcursul lucrării ne vor ajuta să evidenţiem natura, intensitatea, caracteristicile şi proprietăţile fenomenelor geopolitice prin prisma atât a teoriilor clasice, cât şi contemporane.

            1.2. Puteri oceanice şi puteri continentale

 

Dualismul fundamental între cele două tipuri de puteri a antrenat în dezbatere atât şcoala de geopolitică anglo-americană, cât şi cea germană. Chiar şi atunci când autorii germani sau americani abordează acest dualism, interpretările şi soluţiile sunt diferite. Printre aceştia amintim de Alfred T. Mahan, Sir Halford J. Mackinder, Nicholas Spykman, Saul Cohen, Karl Haushofer şi geopoliticianul rus Aleksandr G. Dughin.

În articolul „The Geographical Pivot of History” („Pivotul geografic al istoriei”), publicat în „Geographical Journal” (1904), Sir Halford J. Mackinder (1861-1947) îşi expune teoria conform căreia întreaga istorie universală a fost influenţată de spaţiul euroasiatic, astfel încât dominarea acestui spaţiu reprezintă încercarea de dominare a lumii (Dobrescu, 2008, 48).

Pornind de la principiul determinismului geografic, Mackinder propune un model de analiză geopolitică prin prisma relaţiei dintre geografia globului şi istoria mondială. În viziunea autorului englez, în centrul ariei euroasiatice se află „inima lumii” (Heartland) unde „au existat şi continuă să existe condiţii pentru mobilitate militară şi economică a unei puteri de anvergură, şi totuşi, cu un caracter limitat” (Mackinder, 1904, apud Ó Thuathail, Dalby şi Routledge, 1998, 30). Rusia, spune autorul, a luat locul imperiului mongol şi deţine Heartland-ul, astfel încât aceasta ocupă un loc geopolitic particular, devenind în esenţă o putere continentală (land-power sau telurocraţie) (Figura 1). Referindu-se la acest spaţiu, Aleksandr Dughin (1997/2011, 23) sublinia faptul că acesta este exprimat prin „sedentarism, conservatorism, norme juridice severe, cărora li se supun mari comunităţi de oameni – ginţi, triburi, popoare, state, imperii”. „Arialul axial” este înconjurat de un al doilea cerc concentric – „centura internă sau de margine” (inner or marginal crescent), acel Rimland (termenul dat mai târziu de Nicholas Spykman) (Bădescu, 2004, 16), reprezentat de un cerc de state unde au înflorit marile civilizaţii fluviale şi maritime din Europa, Orientul Mijlociu, India şi China. Cel de al treilea cerc concentric este „centura insulară sau exterioară” (outer or insular crescent) şi sunt regiuni exterioare ariei continentale cum ar fi Marea Britanie, Africa subsahariană, Australia, America de Nord. Acest cerc se află în posesia puterilor maritime (sea-power sau talasocraţie) caracterizate printr-o mobilitate mai mare decât puterile continentale datorită accesului la Oceanul Planetar (Figura 13). Primul geopolitician care şi-a focalizat atenţia asupra influenţei puterii maritime a fost Alfred T. Mahan (1840-1914) propunând SUA să-şi construiască o puternică flotă navală pentru a deţine supremaţia mărilor, şi implicit a lumii. „Este uşor să spunem într-o formă generală că folosirea şi controlul mării sunt şi au fost dintotdeauna un factor important în istoria omenirii” (Mahan, 1987, apud Dobrescu, 2008, 46). Talasocraţia reprezintă acel tip de civilizaţie, ne spune Dughin (1997/2011, 23), foarte dinamic, predispus spre o dezvoltare tehnică; unde nomadismul (navigaţia maritimă), comerţul, spiritul antreprenorial, individualismul devin priorităţi – ceea ce reprezintă opusul total faţă de puterea continentală.

Totuşi, Mackinder (apud Ó Thuathail, Dalby şi Routledge, 1998, 30) specifica în articolul său că: „Dezvoltarea mobilităţii, bazată pe căi ferate, reprezintă doar o problemă de timp” , ceea ce constituie o provocare la adresa puterilor maritime, iar „înclinarea balanţei puterii în favoarea statului-pivot (pivot state), rezultă din expansiunea sa spre zonele marginale ale continentului euroasiatic, valorificând resursele mari ale zonei, astfel încât acesta se va transforma într-un nou imperiu mondial. Aceasta se va întâmpla dacă Germania se va alia cu Rusia” (Ibidem).

            1.3. Teoria Rimland-ului (teoria zonelor de ţărm)

 

Asupra acestui aspect ne vorbesc autorii americani Nicholas Spykman şi Halford Mackinder. Acesta din urmă publică în 1919 o nouă lucrare „Democratic Ideals and Reality („Idealurile democratice şi realitatea”) unde menţine teza fundamentală a dihotomiei puterilor continentale şi maritime, introducând în acelaşi timp câteva modificări: Insula Lumii cuprinde de data aceasta Europa, Asia şi Africa; zona-pivot devine Heartland (Inima Lumii), care cuprinde şi Europa de Est datorită inexistenţei unei bariere naturale între Heartland şi Europa Occidentală. În cazul în care ţara care ocupă Heartland-ul (Rusia) devine o putere, atunci Marea Neagră şi Marea Baltică devin „mări închise” ajungând sub controlul deplin al puterii continentale, aşa cum Marea Mediterană a fost transformată de către romani într-o mare nostrum – panidee maritimă a unei mari puteri (Dobrescu, 2008, 53). Cu această ocazie Mackinder formulează o lege fundamentală prin care conferă Europei de Est un rol-cheie în controlul Heartland-ului: „Acela care ţine sub control Europa de Est domină asupra heartlandului, domină asupra Insulei Mondiale, acela care domină asupra Insulei Mondiale, domină asupra lumii” (Bădescu, 2004, 18).

Teoria ţîrmurilor (Rimland theory) a fost lansată de Nicholas Spykman , profesor de relaţii internaţionale la Universitatea Yale. Cele două lucrări ale sale: „America’s Strategy in World Politics” (1942) şi „The Geography of the Peace” (1944) sunt axate, aşa cum precizează şi Oleg Serebrian (2006, 262), asupra „comportamentului exterior al statelor”. Demersul lui Spykman încearcă o îmbunătăţire a teoriei lui Halford Mackinder prin infirmarea conceptului de dualism continental-maritim ca element primordial al geopoliticii.          El susţinea că în războaiele din secolele al XIX-lea şi al XX-lea – telurocraţiile şi talasocraţiile s-au aliat pentru a face faţă altor puteri (Ibidem).

Analiza autorului american porneşte de la faptul că dinamica evenimentelor are un alt epicentru geopolitic: Rimland-ul („ţărm”), ceea ce la Mackinder era inner crescent („inelul interior”); talasocraţiile, localizate după autorul englez în outer crescent („inelul exterior”), la autorul american sunt localizate în zona off-shore („teritorii maritime”). „Autostrada maritimă circumferenţială” – un alt concept introdus de Spykman – reprezintă lunga reţea de mări care leagă diferite regiuni de coastă ale continentului Eurasiei sub forma unei „centuri maritime” (Dobrescu, 2008, 67).

Iată de ce, în viziunea sa, controlul Inimii Lumii (Heartland) se poate realiza doar prin controlul ţărmurilor (Rimland), iar „cine stăpâneşte rimland-ul stăpâneşte Eurasia; cine stăpâneşte Eurasia controlează destinele lumii întregi” (Spykman, 1944, apud Dobrescu, 2008, 67).

            1.4. Conceptul de „poartă de trecere” (gateway)şi „statele-tampon”

 

Conceptul de „poartă de trecere” (gateway) dintre cele două mari spaţii geografice a fost introdus de geopoliticianul american Saul Cohen. Această arie prezintă câteva caracteristici: „sunt zone distincte din punct de vedere cultural şi istoric; din punct de vedere economic sunt mai dezvoltate decât zonele din jur; statele situate în asemenea zone sunt, ca întindere şi populaţie, mici sau cel mult medii; din punct de vedere geografic, asemenea poziţii leagă două căi comerciale importante, cel mai adesea maritime” (Dobrescu, 2008, 68). Conform autorului cea mai importantă „poartă de trecere” se află localizată în istmul care leagă Marea Baltică de Marea Adriatică (Europa Centrală şi de Est) – ţările aflate între spaţiul maritim şi cel continental. Sub acelaşi aspect, referindu-se la funcţia Europei de Est, Mackinder considera această zonă o poartă de legătură între marile puteri ale Heartland-ului: Rusia şi Germania. Acela care stăpâneşte zona Europei de Est va deţine şi o poziţie dominantă la nivelul Heartland-ului. Iar pentru a preveni izbucnirea unor noi războaie, autorul american pledează pentru un echilibru de putere între statele lumii (balance of power), astfel încât să garanteze prevenirea apariţiei unui hegemon care ar sfida ordinea mondială (Dobrescu, 2008, 55). Este aceeaşi fucţie pe care o îndeplineşte un „stat-tampon” – termen enunţat pentru prima dată de Rudolf Kjellen – reprezentând poziţia ţărilor mici ca „intermediari” din punct de vedere geopolitic între marile puteri, ceea ce presupune aplicarea unei politici tampon. Această formă geopolitică de stat presupune „un tip deosebit de Reich… (ţară, statul-naţiune) ce joacă în lumea politică un rol foarte important ce a devenit obişnuit şi specific în caracteristicile timpului de azi” (Kjellen, 1917 apud Bădescu et al. 1995, 54).

            1.5. Strategia „Anaconda”

 

Această strategie maritimă a fost elaborată de generalul american Alfred T. Mahan în momentul oportun pentru SUA, ceea ce l-a determinat pe preşedintele Roosvelt să aplice unele dintre ideile geopoliticianului. Principiul „anacondei” a fost aplicat pentru prima dată de generalul McKlellan în războiul civil (1861-1865) din America de Nord. Acest principiu se referă la blocarea duşmanului dinspre mare şi linia de ţărm, astfel acesta neavând acces la Oceanul Planetar, iar drept rezultat are loc epuizarea strategică a adversarului. În concepţia strategului american, Forţa Maritimă (sea-power) determină adevărata putere a statului, iar în cazul confruntării, acest privilegiu nu trebuie să revină adversarului. Nicholas Spykman în lucrarea sa „The Geography of the Peace” (1944) („Geografia păcii”) enunţă această tactică de încercuire şi „strangulare” a inamicului printr-un cerc de alianţe ce ar permite controlul asupra zonei de coastă, care încercuieşte zona-pivot, pentru a neutraliza forţa acesteia (Serebrian, 2006, 15).  Această strategie a fost aplicată de mai multe ori în diferite contexte istorice: în Primul Război Mondial, ne spune Dughin (1997/2011, 47), Antanta a susţinut mişcarea albă la periferiile Eurasiei împotriva bolşevicilor. Cel de al Doilea Război Mondial îndreaptă această strategie împotriva Europei Centrale, ţărilor Asiei şi Japoniei. Această strategie devine şi mai clară în timpul Războiului Rece (Figura 14), când în contextul cursei dintre SUA şi URSS este instituită „politica de îngrădire” (containment) prin crearea unei serii de organizaţii NATO, SENTO, SEATO etc., a cărei mentor este George F. Kennan descriind în articolul său „The Source of Soviet Conduct” şi publicat în „Foreign Affairs” (1947) principiile de bază ale comportamentului liderilor sovietici. Concluzia sa este că URSS-ul va suferi mai devreme sau mai curând o implozie, ceea ce-l determină să afirme că: „În aceste circumstanţe este clar că mai multe elemente ale politicii Statelor Unite faţă de Uniunea Sovietică trebuie să fie aplicate pe termen lung, cu răbdare, dar şi cu fermitate, trebuie să utilizăm politica de îngrădire (containment)vigilentă asupra tendinţelor expansioniste ale ruşilor […] se poate vedea clar că presiunea sovietică exercitată asupra lumii occidentale poate fi îngrădită prin aplicarea abilă şi vigilentă a contraforţei (counter-force) prin serii ingenioase de puncte geografice şi politice, corespunzătoare intrigilor şi politicilor abile aplicate de sovietici” (Kennan, 1947 apud Ó Tuathail et al., 1998, 63).

 

            1.6. Geopolitica pan-ideilor. Eurasianismul şi Panturcismul

 

Concepţia introdusă de Karl Haushofer – pan-ideile – se află în strânsă legătură cu credinţele şi valorile noastre ca „reprezentări despre viaţă”. Or, pan-ideea, în viziunea autorului german, nu este altceva decât „rezultatul pulsiunilor interioare ale identităţilor şi interferenţelor culturale” (Nicu Sava, 1997, 126-127), este o proiecţie de afirmare a potenţialului unui popor, cum ar fi Roma, născută din instinctul de expansiune a triburilor latine mici, dar cu o pan-idee mare, a reuşit să se suprapună peste alte două pan-idei deja epuizate: cea persană şi cea greacă. Haushofer îşi dă seama că fără o ideologie orice imperiu va sucomba, de aceea ne furnizează un nou model ideologic a sistemului mondial, cel al pan-ideilor, stabilind următoarele cinci configuraţii: pan-ideea americană, pan-ideea asiatică, rusească, islamică şi cea europeană (Dobrescu, 2008, 98). După Haushofer pan-ideea rusească cuprinde „toată partea continentală a Rusiei prelungită până la Vistula şi Prut în estul european, cu jumătatea de Vest a Siberiei şi Mongoliei, fără Manciuria, dar cu Caucazul şi Caspica, podişul Iranian şi India” (Nicu Sava, 1997, 132) (Figura 11), ceea ce aduce în prim-plan dezbaterea privind frontierele de vest ale blocului rusesc în contextul extinderii Uniunii Europene.

O pan-idee contemporană care în ultimul timp capătă valenţe din ce în ce mai pronunţate este Eurasianismul ce susţine necesitatea creării unui spaţiu eurasiatic cu scopul de a contracara mondialismul atlantist, perceput forţa geopolitică opusă proiectului continentalist. Acest proiect trebuie să capete forma fie a unui bloc, organizaţie internaţională, regională, confederaţie sau chiar federaţie. Eurasianismul a evoluat din panslavism, însă abandonează ideea comuniunii genetice (etnie, rasă) şi pledează pentru constituirea unui spaţiu ce ar reuni diverse popoare organizate într-o societate pluriconfesională. Ideologii de bază a Eurasianismului au fost gânditorii ruşi P. Saviţki, N. Trubeţkoi, G. Florovski etc. (Serebrian, 2006, 81).

Ideea fundamentală a lui Piotr Nicolaevici Saviţki (1885-1968) porneşte de la poziţia pe care o ocupă Rusia pe continentul eurasiatic reprezentând „Statul Median”. Rusia, în viziunea autorului rus, reprezintă o civilizaţie aparte, formată pe baza următorilor factori: cultura ariano-slavă, nomadismul turanic şi tradiţia ortodoxă (Dughin, 1997/2011, 63-64).

Geopoliticianul rus, Aleksandr Dughin (n. 1962) este considerat unul dintre ideologii de bază ai eurasianismului contemporan. Din punctul său de vedere „Federaţia Rusă nu reprezintă Statul Rus integral”, iar acesta nu a fost constituit de la început ca stat-naţiune ci a năzuit către o misiune universală de natură imperială (Bădescu, 2004, 198). Referitor la concepţia „legitimităţii postimperiale” Dughin aminteşte că odată cu destrămarea Imperiului apar, întotdeauna „zone nedeterminate juridic”, datorită dispariţiei vechii structuri juridice.         Dat fiind faptul că frontierele administrative, stabilite de Imperiu, sunt arbitrare şi elaborate special pentru controlul centralizat al metropolei, „formaţiunile postimperiale” nu vor deveni niciodată state adevărate continuând să existe ca anexe economico-politice ale metropolei. Elita acestor „republici unionale” sunt urmaşii „administraţiei imperiale” fiind astfel înstrăinată de tradiţiile-naţional culturale ale popoarelor lor. Anume de aceea în centrul concepţiei geopolitice a lui Dughin se află poporul rus care aparţine popoarelor mesianice: „Şi ca orice popor mesianic, el are o importanţă universală, care concurează nu numai cu alte idei universale, ci şi cu alte tipuri de forme de universalism civilizator” (Dughin, 1997/2011, 122-125).

Un aspect foarte important referitor la procesul de „coagulare a Imperiului” este necesitatea Rusiei de a ieşi la mările calde (Marea Caspică, Marea Neagră) şi numai astfel Rusia va deveni din punct de vedere geopolitic „desăvârşită”, ne spune autorul rus. Astfel încât „pericolul mondialismului şi al globalismului atlantic îi deschide, teoretic, Rusiei, ieşirea la mările calde prin uniunea Heartland-ului şi Rimland-ului, împotriva ocupanţilor transatlantici” (Idem, 118), de aici vine şi propunerea geopoliticianului de a se crea trei serii de axe: Moscova – Berlin, Moscova – Teheran şi Moscova – Tokyo.

Turcia reprezintă un caz special în geopolitica pan-ideilor din spaţiul pontic. Panturcismul se referă la o pan-idee care militează pentru unirea tuturor popoarelor turcofone (turci, azeri, kazahi, turkmeni, uzbeci, kirghizi, uiguri, tătari, găgăuzi etc.) într-o singură entitate statală – Turkestan. Turkestanul vizat ar reprezenta „regiunea din Asia Centrală dintre Siberia, la nord, şi Tibet, India, Afganistan şi Iran, la sud, cu o întindere de circa 2 600 000 km², având două diviziuni: Turkestanul de Vest sau Turkestanul rus (care corespunde teritoriilor actuale ale statelor Turkmenistan, Uzbekistan, Tadjikistan, Kârgâstan şi părţii sudice a Kazahstanului) şi Turkestanul de Est sau Turkestanul chinez (actuala regiune autonomă Xinjiang)” (Neguţ, 2008, 81). Această pan-idee s-a născut în rândurile intelectualilor de origine turcică din Rusia. Ideologul acestei mişcări a fost ministrul turc de război Ismail Enver Paşa (1881-1922). Curentul panturcic capătă un avânt deosebit în perioada războiului civil din Rusia (1918-1922), în contextul în care Turcia reprezenta pe atunci pilonul geopoliticii germane în spaţiul balcano-caucaziano-pontic. Eşecul din timpul războiului a adus cu sine şi abandonarea acestei idei pentru o perioadă de aproape şaptezeci de ani, deoarece în timpul preşedinţiei lui Kemal Atatürk (1923-1938) Turcia a abandonat orice referire la panturcism şi panislamism adoptând o politică de neutralitate. În timpul celui de al Doilea Război Mondial are loc o anumită reactivare a viziunii panturcice între anii 1941-1943 având drept premisă implicarea Turciei în războiul contra U.R.S.S. de partea vechiului aliat. Anii ’90 aduc cu sine o adevărată renaştere a panturcismului atât în Turcia, cât şi în Azerbaidjan şi Crimeea. Acest proiect a provocat o oarecare îngrijorare în Rusia din cauza dinamicii demografice în regiunile vizate a populaţiei turcice (Serebrian, 2006, 217-219). Colapsul sovietic din 1989 a coincis, în mod fericit pentru Turcia, cu ascensiunea sa economică, şi mai mult decât atât, tot în această perioadă are loc revirimentul sentimentului islamist suprimat de Mustafa Kemal Atatürk acum şapte decenii. Liderii politici au început să se identifice mai mult cu politicile şi simbolurile islamice, fapt confirmat de întoarcerea la religia islamică a populaţiei (Huntington, 1998, 215). Astfel, traiectoria panturcismului se înscrie perfect alături de islamism pe vectorul de expansiune în regiunea pontică –   ceea ce i-a determinat geopoliticienii europeni să se întrebe ce ar însemna Turcia, o punte eurasiatică sau o interfaţă a expansiunii islamice?

            1.7. „Frontiere – linie” şi „frontiere – fâşii”

 

„Din punct de vedere geopolitic, frontiera este linia sau zona care formează limita teritoriului unui stat sau a unui ansamblu politic pe care conducătorii săi urmăresc să-l constituie într-un stat mai mult sau mai puţin independent” spune Yves Lacoste (apud Bădescu et al., 1995, 72). Totuşi, chestiunea frontierelor a fost în atenţia mai cu seamă a geopoliticienilor, printre care îl amintim pe Karl Deutsch, care a introdus binecunoscutele concepte de „frontieră – linie” şi „frontieră – fâşie” (sau „frontiere în trepte” şi „frontiere prag”) (Figura 15).

Frontiera în trepte face o trecere bruscă de la o regiune interioară la o regiune exterioară, ceea ce reprezintă o scădere bruscă a contactelor. În antichitate romanii foloseau termenul de limes pentru a desemna acest tip de frontieră care separa imperiul de triburile barbare. Frontiera – prag se referă la o scădere treptată a contactelor de la regiunea „interioară” la cea „exterioară”. Funcţia acestor tipuri de frontieră este de a transforma „regiunile exterioare” în „regiuni interioare” (Bădescu, 2004, 28).

Această tipologie a frontierelor se află în strânsă legătură cu ceea ce K. Haushofer numea „spiritul de frontieră” înţeles ca defensiv acasă („frontiera în trepte”) şi ofensiv în afară („frontiera prag”) în contextul dinamicii pan-ideilor. Or, acţiunea de combatere a pan-ideii, deci şi a ideologiei, a fost denumită de geopoliticianul german „străpungerea prietenoasă” sau „subminarea geopolitică”, sau mai bine zis acea formă de „frontieră în prag”, ofensivă prin esenţa ei (Nicu Sava, 1997, 138).

Aşa cum subliniază şi Dughin, „stăpânitorii mării” (atlantismul) văd Rimland-ul ca pe o „fâşie”, în timp ce pentru „forţele uscatului” (continentalismul), acesta apare sub forma unei linii. Un caz special îl reprezintă Rusia care aplică în Basarabia conceptul frontierei-fâşii, în timp ce pentru relaţia sa cu NATO paradigma frontierei este schimbată în sensul raportării la „vecinii agresivi”, Rusia aplică frontiera-linie (Bădescu, 2004, 20).

II. Precizări metodologice

 

Având în vedere faptul că, de obicei, cadrul teoretic reprezintă „o practică virtuală” şi oferă doar definiţii conceptuale ale termenilor utilizaţi, fără a aprofunda explicarea unui fenomen social, consider că cercetarea exploratorie va contribui la argumentarea ipotezei enunţate.

            2.1. Tipul cercetării

 

Scopul cercetării a fost de a afla o anumită conexiune între diferite fenomene geopolitice petrecute în spaţiul pontic, şi în special în spaţiul pruto-nistrean, de aceea demersul meu se va axa pe o analiză de tip comprehensiv-analitic, predominant calitativă, centrată în principal pe studiul comparativ a unor date şi grupe de evenimente (lecturate si interpretate prin filtrul conceptelor şi teoriilor) ce pot fi aplicate în contextul geopolitic de după destrămarea Uniunii Sovietice.

            2.2. Precizări legate de metodele şi tehnicile utilizate

 

Pentru atingerea obiectivului am utilizat metoda comprehensiv-analitică aplicată asupra unor concepte, noţiuni, teorii geopolitice ale autorilor care s-au referit la evenimentele post-Război Rece. Partea de documentare a durat aproximativ şase luni, timp în care am reuşit să descopăr mulţi autori, geopoliticieni de renume internaţional, care au abordat tematica vizată într-un mod exhaustiv. Totodată, neavând la dispoziţie studii sociologice asupra Republicii Moldova – un nou stat apărut pe harta politică a lumii la acea vreme – am recurs la analiza secundară a unor serii de date (cum este, de exemplu, recensământul realizat în U.R.S.S. în anul 1989), recurgând astfel la verificarea teoriilor geopolitice prin analiza datelor avute la dispoziţie. De asemenea, am recurs la lectura atentă a unor documente oficiale, declaraţii ale liderilor politici, articole din presă, extrăgând ideile principale şi utilizându-le pe parcursul cercetării.  Or, după cum menţionau cercetătorii Lee Harvey şi Morgan MacDonald (1993, 91) că „analiza secundară a datelor depinde de imaginaţia cercetătorului”(apud Chelcea, 2004, 574), îmi exprim speranţa că analogia seriilor de date, combinarea lor şi concluziile la care voi ajunge, printr-un efort de reflecţie teoretico-metodologică, să reprezinte punctul de pornire a unor studii mai aprofundate şi mai utile.

            2.3. Limite ale metodelor folosite în obţinerea datelor analizate

 

Ca şi oricare altă metodă sociologică, analiza secundară are şi ea propriile dezavantaje, aşa precum remarcau R. Guy Sedlack şi Jay Stanley (apud id., 579), analiza secundară dispune de un set de date care nu au fost adunate pentru scopul urmărit de analist, ceea ce presupune renunţarea la unele date nesemnificative pentru cercetare. La aceasta se adaugă şi faptul că nu am avut suficiente informaţii despre anumite evenimente esenţiale care s-au petrecut atât la Moscova, cât şi la Kiev, şi care m-ar fi ajutat în structurarea unei analize exhaustive. Totuşi, neavând acces la presa rusă din acea perioadă, pentru a realiza o documentare mai bună, sunt de părere că experienţa acumulată timp de trei ani de studiu, precum şi materialele avute la dispoziţie, mă vor ajuta totuşi să schiţez concluzii sine qua non, ajungând astfel la o confirmare/infirmare a ipotezei din prezenta lucrare. Anume din aceste motive am făcut tot posibilul să accesez orice suport bibliografic privind domeniul de cercetare.

Discutarea datelor rezultate din cercetarea comprehensiv-analitică va fi efectuată în capitolul ce urmează.

III. Analize şi interpretări

Deoarece în capitolul dedicat cadrului teoretic am relevat anumite concepte geopolitice atât ale autorilor clasici cât şi contemporani, voi utiliza aceste concepte în explicarea fenomenelor geopolitice care au intersectat zona riverană a Mării Negre.

De asemenea, voi ţine cont şi de miza geopolitică a aderării Rep. Moldova la spaţiul C.S.I. în contextul intereselor geostrategice ale celor două blocuri politico-militare: Federaţia Rusă (blocul continentalist) şi Turcia – NATO (blocul atlantist).

Fiecare dintre aceste proiecte trebuie înţelese ca factori de presiune, drept ceva care duce la o anumită configuraţie regională. Totuşi, prin prezenta lucrare nu încerc să prezint un ultim adevăr, ci mai curând îmi propun să descifrez un unghi de abordare diferit, deschis mai multor interpretări.

            3.1.  Geopolitica regiunii Mării Negre în etapa post-sovietică

 

            3.1.1. Marea Neagră – Marea Caspică – Marea Mediterană: teoria „axa mărilor”

 

Înainte de a trece la analiza propriu-zisă a ansamblurilor geopolitice, trebuie să aducem în prim plan caracteristicile poligonului geopolitic. Altfel spus, a trata din punct de vedere geopolitic Republica Moldova fără a lua în considerare spaţiul pontic, nu reprezintă altceva decât o simplificare. Argumentul de bază ar fi valoarea eurasiatică a acestui spaţiu.

Pe parcursul acestei secţiuni îmi propun să analizez rolul geopolitic şi geostrategic pe care îl joacă Marea Neagră pe această axă a mărilor. În primul rând trebuie să luăm în calcul faptul că avem un poligon extins pe trei continente – Europa, Asia şi Africa – cu o tipologie istorică şi geopolitică aparte (Figura 12). Cele trei mări incluse în acest bloc se evidenţiază printr-o funcţionalitate multiplă: în termenii lui K. Deutsch aceste mări pot fi considerate atât ca frontiere în trepte (falie geopolitică), cât şi frontiere- prag (axă geopolitică) (Diaconescu, 2010, 199).

Coborârea drapelului sovietic de pe Kremlin a coincis cu „democratizarea” spaţiului pontic, în sensul că după 1991 la Marea Neagră au acces direct şase noi state: Rusia, România, Ucraina, Bulgaria, Turcia şi Georgia. Această (re)configurare a făcut posibilă şi o individualizare a actorilor geopolitici cu interese în zonă: Occidentul (SUA) şi Rusia, iar Ucraina şi Turcia se manifestau ca puteri regionale, ambele angajate în jocul geopolitic al confruntărilor dintre telurocraţii şi talasocraţii.

Una dintre particularităţile geopolitice ale Mării Negre este pe deplin subliniată de Gheorghe I. Brătianu (1998/1999, 68) denumind această mare „placă turnantă” a schimburilor comerciale. „Acest caracter de zonă de tradiţie şi de răscruce între Europa şi Asia îl imprimă popoarelor şi statelor stabilite pe litoralul ei”, ne spune marele istoric. Folosind conceptul lui Saul Cohen, putem denumi generic spaţiul pontic o „poartă de trecere” (gateway) între Occident şi Orient, între Nordul bogat şi Sudul sărac, între telurocraţii şi talasocraţii. Şi situându-ne de cealaltă parte a axei Vest-Est, putem da o altă valoare geopolitică a Mării Negre – „poarta de acces” a Heartland-ului eurasiatic spre oceane.

Pontul Euxin apare ca o mare „închisă”, având o suprafaţă relativ medie (413 488 km²) şi situată în partea de sud- est a Europei. Este legată de Marea Mediterană, şi implicit de Oceanul Planetar, prin strâmtorile Bosfor şi Dardanele. Acesta constituie motivul principal pentru care Marea Neagră nu reprezintă un interes special pentru cercetători. Or, la nivelul tehnologiei militare de astăzi, a închide o flotă în această mare ar echivala cu o sinucidere. Şi totuşi, regiunea pontică, din punct de vedere istoric, a fost întotdeauna râvnită de actorii geopolitici ca „mare nostrum”. Aceasta se află într-o zonă de falie (telurocraţiitalasocraţii), dar şi de confluenţă a două părţi ale lumii (Europa şi Asia), a două religii (creştinismul şi islamul) şi a două civilizaţii (slave şi turcice) (Serebrian, 1998, 9). Desigur că la începutul anilor ’90 atât Uniunea Europeană cât şi SUA erau încă departe de acest areal, nu acelaşi lucru putem spune despre Rusia, care şi-a canalizat eforturile spre reactivarea vectorului sud-vest. Şi singurul contravector activ, din păcate nesemnificativ ca putere, a fost cel al Turciei, orientat spre nord şi nord-est.

Distribuţia litoralului unei mări poartă cu sine un atu geostrategic pentru ţările riverane; iată de ce intenţionez să subliniez importanţa acesteia: Turcia ocupă 1295 km (32%), Ucraina-1174 km (29%), Rusia – 566 km (14 %), Georgia – 486 km (12 %), Bulgaria – 384 km (7%) şi România – 242 km (6%). Cu toate acestea, proporţia trebuie înţeleasă prin prisma valorificării potenţialului maritim, şi acest avantaj poate fi oricând „răsturnat” în favoarea acelei ţări care dispune de o infrastructură maritimă mai avansată.

Ca loc al joncţiunii axei mărilor Marea Caspică – Marea Neagră, Marea Mediterană – cu axa fluviilor – Rhin, Main, Dunăre – Marea Neagră s-a impus şi ca un ax al interferenţei mai multor spaţii datorită fluviilor care se varsă în ea – căi acvatice naţionale/internaţionale (Nazare, 2008, 115). Prin intermediul Dunării, de exemplu, sunt (inter)conectate mai multe ţări europene precum ar fi: Germania, Austria, Slovacia, Ungaria, Croaţia, Serbia şi România. La acestea se adaugă şi Republica Moldova care are acces la Marea Neagră prin intermediul Dunării cu care se mărgineşte pe o lungime de 1,8 km. Niprul conectează Belarusul, cea mai mare ţară fără debuşeu maritim, la arealul pontic. Şi Marea Caspică este conectată la Oceanul Planetar odată cu lansarea canalului Volga-Don în 1952, astfel încât Marea Azov („apendicele geografic” al Mării Negre) capătă un rol geostrategic important. Începând cu anul 1991, trei state caspice independente – Kazahstanul, Turkmenistanul şi Azerbaidjanul – au doar o singură posibilitate de a ieşi la mare: canalul Volga-Don cu o valoare geopolitică adăugată, permiţând trecerea vaselor cu greutatea de 5000 tone (Serebrian, 1998, 13). Cu toate acestea, geopoliticianul Oleg Serebrian (Idem, 14) consideră că sub aspect socio-geografic, atât Rusia cât şi Ucraina, sunt calificate mai greu drept ţări ale regiunii pontice, ceea ce-mi permite să afirm că întotdeauna, în ecuaţia puterii din Bazinul Mării Negre au contat doar două puteri navale: Turcia şi Rusia cu Caucazul de Nord (Ciscaucazia). Totodată autorul menţionează despre existenţa unei unităţi geoculturale şi geoistorice între Caucaz şi Balcani. Aceste asemănări s-ar datora poziţionării într-un arc civilizaţional comun – este vorba despre zona  Rimland – „leagănul celor mai vechi civilizaţii”.

Regiunea Mării Negre dispune de patru puncte stretegice: Delta Dunării, peninsula Crimeea, strâmtorile Bosfor şi Dardanele şi istmul ponto-caspic (Roncea coord., 2007, 412). Toate acestea reprezintă „zona de securitate” a mării. Aceşti piloni de securitate trebuie să fie trataţi ca părţi vitale ale actorilor implicaţi, altfel nu se explică de ce controlul asupra acestor puncte devine o formă mascată a raison d’état. Mai mult decât atât, rolul de conector strategic între blocul euro-atlantic, furnizor de securitate şi consumator de energie, şi zona Orientului Mijlociu – Marea Caspică – Asia Centrală, furnizor de energie şi consumator de securitate (Nazare, 2008, 115) ţine aceste regiuni sub tensiune.

Sub aspect geoeconomic, regiunea Mării Negre capătă interes datorită faptului că reprezintă o piaţă atractivă de peste 350 000 000 locuitori, după unii specialişti în această mare există importante resurse submarine, dispune de o reţea de porturi şi amenajări portuare, precum şi de baze turistice şi zone comerciale libere (Ibidem). Datorită rezervelor de hidrocarburi din zona caspică, axa mărilor funcţionează ca un veritabil coridor de transport spre ţările consumatoare din Europa. La începutul anilor ’90, zăcămintele de petrol şi gaz din zona Mării Caspice a aruncat multe state şi companii multinaţionale într-o confruntare directă (King, 2004/2005, 357). Această competiţie acerbă pentru resursele de petrol a funcţionat şi ca un factor de dezbinare a statelor şi popoarelor din regiunea pontică, devenită crizogenă în urma activării „mişcărilor separatiste” din Transnistria, Abhazia, Osetia de Sud, Nagorno Karabah, Daghestan, Cecenia, purtând cu sine „riscuri asimetrice şi transnaţionale: terorismul, proliferarea armelor de distrugere în masă, traficul de arme radioactive, droguri, de fiinţe umane, migraţia ilegală şi guvernarea ineficientă” (Ibidem).

Într-un final putem afirma că Marea Neagră este un spaţiu de întrepătrundere a frontierelor geopolitice şi geoeconomice. Această nouă configuraţie s-a anunţat încă la începutul anilor ’90, când au fost trasate primele proiecte ale pipeline-urilor de transport ale resurselor energetice (Ionescu, 2005, 44). Astăzi, această regiune a devenit pentru blocul euro-atlantic o „trambulină” pentru exportul de democraţie, o bază pentru combaterea terorismului. În acelaşi timp, pentru Moscova, ea reprezintă sfera sa de influenţă exclusivă, astfel încât Marea Neagră intră în „străinătatea apropiată” a Rusiei.

 

            3.1.2. (Re)activarea axelor regionale importante. Context geopolitic

 

În cadrul unui curs susţinut între anii 1941-1942, marele istoric Gheorghe I. Brătianu (1941/1942, 11-30 apud Bădescu et al., 1995, 105-108) afirma că „noi trăim aici la o răspântie de drumuri, la o răspântie de culturi şi din nefericire la o răspântie de năvăliri şi imperialisme. Noi nu putem fi desfăcuţi din întregul complex geografic care, cum veţi vedea, ne mărgineşte şi ne hotărăşte în acelaşi timp destinul, între cele două elemente care îl stăpânesc: Muntele şi Marea. (…) În spaţiul nostru de securitate intră de asemenea şi problema strâmtorilor, prelungirea gurilor Dunării şi a Porţilor de Fier, care-i reglează cursul, după cum intră şi aceea a bazelor aeriene şi navale ale Crimeii. Nu ne poate fi indiferent, chiar dincolo de hotarul nostru, cine le stăpâneşte”. Astfel încât autorul reuşeşte să fixeze principalele axe de interes ale României în regiunea extinsă a Mării Negre, care, în mod sigur, se pot identifica şi astăzi.

Referitor la conceptul de „axă” utilizat în legătură cu spaţiul Mării Negre, Dan Dungaciu (2005, 273) considera că semnificaţia acestuia este mai întâi geopolitică, iar pe planul doi se află instanţa politică – ambele fiind orientate spre Vest. Înaintarea spre Est a structurilor euro-atlantice, ne spune autorul, a evidenţiat structurarea a două axe geopolitice: Axa Nord – Sud (Rusia, Armenia, Iran) şi Axa Est – Vest incluzând regiunea energetică riverană Mării Caspice (Axa Washington – Londra) (Idem, p. 274) (vezi Figura 12 ).

Colapsul Uniunii Sovietice a reconfigurat axele regionale pontice, acestea activând în contextul unei lumi multipolare – instaurată în urma dispariţiei confruntării bipolare – şi (re)activarea noilor proiecte geopolitice (Diaconescu, 2010, 29). Mai mult decât atât, Europa de Est a trebuit să facă faţă unei alte provocări (geo)politice, ne spune Brzezinski (1997/2000, 107), prin apariţia aşa-numitului „vid de putere”. Această situaţie a împins statele din fostul bloc sovietic să adopte decizii, acţiuni de balansare sau aliniere pe axa Vest – Est. Nici măcar Rusia, vechiul pol geopolitic, nu a scăpat de această criză prin încercarea de debarca organizarea socio-economică sovietică. „Dezgheţul Estului” nu a grăbit însă înaintarea frontierelor blocurilor regionale occidentale – NATO şi UE – spre zona pontică, ceea ce a determinat o situaţie în care statele cu ieşire la Marea Neagră să-şi asume singure această (re)configurare a intereselor. Totuşi, de ce Occidentul nu a avut de la bun început iniţiativa de a integra regiunea Mării Negre? Răspunsul la această întrebare îl putem găsi la autorii Ronald D. Asmus şi Bruce P. Jackson (2005) în articolul „Marea Neagră şi frontierele libertăţii” (apud Roncea coord., 2005, 28), conform cărora: „dacă am fi aruncat o privire asupra listei de priorităţi a Secretarului de Stat american sau a ministrului de Externe european în anii 1990, am fi putut constata, pe drept sau pe nedrept, că Marea Neagră apărea foarte rar între primele puncte de discuţie. Excepţia a fost, bineînţeles Turcia, care ducea o luptă politică izolată cu scopul de a determina Vestul să acorde mai multă atenţie acestei regiuni”; mai mult decât atât ţările din regiunea extinsă a Mării Negre nu au avut un imbold pentru a stabili relaţii sau parteneriate cu Vestul, acestea fiind implicate în conflictele armate interne, iar pentru mulţi occidentali de atunci Marea Neagră era „o pată albă de civilizaţie”. Altfel spus, orice perspectivă de înaintare a faliei occidentale (atlantiste) părea nerealistă în anii ’90. Astăzi însă, acest areal s-a impus ca regiune de securitate cu un potenţial imposibil de neglijat.

3.1.3. Telurocraţia vs. Talasocraţia: fragmentarea geopolitică a pan-ideilor

 

Contextul geopolitic de la începutul anilor ’90 a adus cu sine schimbarea accentelor în politica occidentală şi în cea a fostului bloc comunist vis à vis de regiunea Mării Negre. Implozia colosului sovietic, multiplicarea ţărilor riverane, reactivarea factorului turc şi redeschiderea geoeconomică al hinterland-ului spaţiului pontic, reprezintă câteva dintre reconfigurările bazinului Mării Negre (Serebrian, 2009, 156-157).

„Problema pan-ideilor” pe care o încerc s-o schiţez este mai complexă, de aceea ea necesită o abordare în ansamblu. Autorii francezi Aymeric Chauprade şi Froaçois Thual (2000/2003, 288) amintesc că în 1991, spaţiul geopolitic rus constituit  timp de şaptezeci de ani nu mai exista. Pentru a doua oară în secolul al XX-lea teritoriul sovietic se destrăma. Rusia, cu 17,1 milioane km², pierduse controlul a 5,3 milioane km² ai U.R.S.S.-ului, fără a lua în calcul întreg blocul sovietic asupra căruia se exercitau influenţe geopolitice. De data aceasta, implozia Imperiului Sovietic s-a desfăşurat fără război, din cauze socio-economice. Fapt pentru care întreaga doctrină a realiştilor/neo-realiştilor a fost practic revizuită. Acel raison d’etat este înlocuit cu strategia de low-politics (în opoziţie cu cea de high politics). Nu trebuie să intrăm în descrierea fiecărui tip de viziune a domeniului securităţii, important rămâne să remarcăm existenţa unor atitudini revanşarde din partea Rusiei faţă de zonele pe care le percepea, până curând, ca aflându-se în sfera sa exclusivă de influenţă. Nu în zadar evenimentele petrecute acum 20 de ani sunt percepute de actualul prim-ministru rus, Vladimir Putin, drept o „catastrofă geopolitică” (Pop et al., 2006, 56). Astfel, Federaţia Rusă, noul nume oficial al Rusiei, pierde multe din deschiderile sale maritime, ca şi toate regiunile cucerite timp de două sute de ani, revenind mai mult sau mai puţin la limitele sale teritoriale de la începutul dinastiei Romanovilor, la sfârşitul secolului al XVII-lea. Vacuumul de putere creat în „vecinătatea apropiată” a Rusiei a determinat o reactivare a celuilalt capăt al Axei Vest-Est prin articularea unei reţele de conflicte „îngheţate” în zona pontică împiedicând SUA sau Turcia (NATO) să se instaleze în perimetrul rus. Viziunea geopolitică a Rusiei a devenit în ultimul deceniu al secolului XX bulversată de dezbaterea între „occidentalişti” şi „slavofili”, astfel încât filosofia acestor curente au stat la baza percepţiei dihotomice a politicii externe ruse: „atlantismul” sau „continentalismul” (Diaconescu, 2010, 67).

Pornind de la mesianismul slavo-rus, expus pentru prima dată la mijlocul secolului al XVII-lea de către prelatul catolic croat Juraj Križanić (1618-1683), care l-a încurajat pe ţarul rus Alexei să creeze o uniune a tuturor popoarelor slave sub stindardul Imperiului, având la bază nu doar elementul slavităţii, ci şi pe cel al ortodoxiei (creştinismul pravoslavnic) (Serebrian, 2006, 216); ajungem astăzi să recunoaştem Eurasianismul drept o orientare politică importantă în Rusia. Tot atunci Marea Neagră devine zona de interes strategic datorită accesului spre bazinul mediteraneean, menţionează geopoliticianul Oleg Serebrian (2009, 161-162). Începând cu anul 1696, când Petru I cucereşte cetatea Azov, Rusia instituie un nou model geopolitic – integrarea în „concertul european” prin noul vector de expansiune de sud-vest şi întărirea influenţei în „Malorussia” (Ucraina) (Dughin, 2010). Al Doilea Război Mondial reaşează URSS-ul pe malul Mării Negre, transformând perimetrul pontic într-o arie a confruntării ideologice dintre cele două mari puteri ale lumii. Ziaristul italian Roberto Cestelli publică în 1978 o analiză geopolitică cu titlul „Pax Sovietica”, subliniind faptul că Uniunea Sovietică reuşise, în acea perioadă, să realizeze o veritabilă încercuire a forţelor NATO prin „vaste infiltrări în Africa Occidentală care îi asigura baze aeriene şi maritime pe coastele atlantice ale acestui continent şi care i-ar fi permis să întrerupă, la momentul oportun, transporturile şi contactele maritime dintre Aliaţi şi America de Nord şi cele ale Europei Occidentale” (Roncea coord., 2007, 390). Anul 1991 a pus Rusia în faţa unor noi provocări, producând mai ales o dezorientare la nivelul pan-ideii eurasiatice, continuată la nivel geopolitic de Uniunea Sovietică. Dacă în statele blocului socialist tranziţia a însemnat trecerea de la totalitarism la democraţie, în cazul Rusiei aceasta a însemnat trecerea de la statul imperial la cel postimperial (Dobrescu, 2008, 299). Pentru Rusia – statul prin excelenţă telurocratic – problema maritimităţii devine esenţială în contextul unui şoc al căderii în „fundătura continentală”. „Statele continentale care dispun de o faţadă maritimă încearcă adeseori să-şi deschidă o a doua spre un alt ocean – în căutarea unei duble deschideri oceanice – sau spre o altă mare – o dublă maritimitate” (Aymeric şi Thual, 2003, 452). Deşi Rusia este moştenitoarea istmului ponto-caspic, ţărmul nord-estic al Mării Negre este destul de problematic nu numai datorită conflictelor îngheţate sau active, cum e cazul Daghestanului sau a Ceceniei (Diaconescu, 2010, 202), ci şi datorită lanţului montan de pe litoralul estic al mării, destul de neprielnic pentru cabotaj. Necesitatea sa endemică de a controla Marea Neagră prin intermediul portului Sevastopol, pare întemeiată dacă privim prin prisma viziunii eurasiatice. Marea Neagră devine astfel „cheia” geopolitică de acces la Europa de Est şi la Marea Mediterană. Potrivit specialiştilor militari francezi, Rusia nu a abandonat niciodată proiectul de „a deschide o fereastră” spre sud (Asmus şi Jackson apud Roncea coord., 2005, 333), şi aceasta se datorează în primul rând factorului geoeconomic: competiţia pentru controlul asupra rutelor comerciale şi a rezervelor de hidrocarburi. Referitor la potenţialul caspic a zăcămintelor de petrol, actualmente nu există un consens. Dar, conform unor opinii aceste zăcăminte sunt estimate la 70 – 200 miliarde de barili, fiind identificate aproximativ 400 de câmpuri petrolifere, fiecare cu o capacitate de 500 000 barili. „Astfel, rezervele petroliere din regiune le-ar depăşi pe cele din Marea Nordului şi Alaska luate la un loc, precum şi pe cele ale Orientului Mijlociu. Transportul acestor rezerve spre pieţele internaţionale trece obligatoriu prin Marea Neagră sau statele limitrofe acesteia. (…) în acest sens geopoliticienii ruşi consideră că cine controlează sau domină accesul spre această regiune este cel mai în măsură să domine geopolitic şi economic zona” (Roncea coord., 2007, 440).

Trebuie să amintim faptul că destrămarea Imperiului Sovietic survenea după victoria americană în războiul din Golf. Este pentru prima dată în istorie când SUA domină efectiv lumea neavând un rival. Cu toate acestea, Statele Unite nu au profitat de contextul geopolitic pentru a aplica un proiect de tip Marshall pentru Europa de Est. Fostele „democraţii populare” au beneficiat de un ajutor financiar american neglijabil în ciuda cerinţelor şefilor de noi state independente din ex-U.R.S.S. „Statele Unite descopereau astfel că nu mai aveau mijloace economice ca să-şi susţină diplomaţia. Constataseră deja, cu prilejul războiului din Golf, că nu mai aveau nici mijloacele pentru a-şi asigura ambiţia militară şi fuseseră obligate să ceară principalilor lor parteneri să contribuie la finanţarea conflictului” (Ramonet, 1998, 41). Anul 1991 a aruncat Europa de Est, până atunci omogenă, într-un haos geopolitic, ne spune Charles King (2004/2005, 27). Astfel încât spaţiul pontic se transformase într-un „loc al eternei rivalităţi dintre diverse religii şi culturi ostile şi spaţiu de tranziţie între Europa reală şi altceva”. Multe dintre aceste ţări s-au confruntat în perioada tranziţiei cu o sărăcie endemică, ne spune autorul, datorită atât trecerii de la economia planificată de tip sovietic la sistemul economiei de piaţă, cât şi unei afecţiuni structurale cronice. Ceea ce-l îndreptăţeşte să afirme într-un final că fragilitatea acestor state riverane spaţiului pontic este demonstrată prin declanşarea războaielor separatiste (Idem, 351-352).

Sfârşitul Războiului Rece a însemnat şi pentru Turcia, puntea eurasiatică, o (re)poziţionare a forţelor politice în contextul pierderii interesului asupra Pontului Euxin din partea Occidentului. Ancorată în structurile euro-atlantice: devine membru fondator al Consiliului Europei (1949), dobândeşte calitatea de membru N.A.T.O. (1952), iar mai apoi este admisă în OECD (1961) şi OSCE (1973); Turcia a fost văzută de Occident, în perioada confruntării bipolare, ca „un bastion estic al politicii de containment, prevenind extinderea Rusiei în Marea Mediterană, în Orientul Mijlociu  şi în Golful Persic” (Huntington, 1997/1998, 210). Având drept scop principal integrarea în Comunitatea Europeană, cererea de aderare a Turciei a fost refuzată sistematic începând cu anul 1987. Totuşi, „respingând Mecca şi fiind respinsă de către Bruxelles” (Idem, 213) ea a fost nevoită singură să facă faţă noii provocări a dezmembrării Uniunii Sovietice, prin fixarea atenţiei asupra Azerbaidjan-ului (considerată o parte a Turciei prin limbă) semnificând, de fapt, un acces direct la petrolul caspic. În timpul preşedinţiei deţinute de către Özal asistăm la o adevărată renaştere a panturcismului cu viziunea unirii tuturor popoarelor turcice, legate printr-o bogată moştenire etno-lingvistică, într-un singur stat – Turkestanul – ce se întinde „de la Adriatică până la frontierele Chinei”. Drept urmare, în anii 1991 şi 1992, Turcia acţionează intensiv pe vectorul Asiei Centrale stabilind legături cu ceste republici din arealul turcic. „Printre acestea se numără împrumuturi pe termen lung şi cu dobânzi scăzute în valoare de 1,5 miliarde dolari, 79 milioane dolari ajutoare directe, televiziune prin satelit (ce a înlocuit canalul rusesc), comunicaţii telefonice, servicii aeriene, mii de burse în Turcia pentru studenţi şi pregătirea în Turcia a bancherilor, oamenilor de afaceri, diplomaţi şi sute de ofiţeri azeri din Asia Centrală” (Ibidem).

În acest sens, interesele Turciei în zona pontică sunt orientate cu în trei direcţii, caracterizate prin tactici geopolitice diferite: blocul statelor caucaziene, spaţiul nord-pontic (regiunile maritime ale Ucrainei şi cele ciscaucaziene ale Rusiei, iar a treia direcţie ar fi cea balcanică, alcătuită din nouă ţări – Republica Moldova, România, Iugoslavia, Croaţia, Bulgaria, Grecia, Macedonia, Albania şi Bosnia-Herţegovina (Serebrian, 1998, 43) (Figura 11). Sub acest aspect, ne vom concentra asupra ţintelor de interes ale Turciei în spaţiul nord-pontic – Ucraina şi Republica Moldova – ambele state adăpostind grupuri de etnici turci pe teritorii compacte. Pe teritoriul Republicii Moldova numărul etnicilor turci (găgăuzi) se ridică la 155 mii locuitori, iar în regiunile meridionale ale Ucraine acest număr ajunge la 125 mii de locuitori (tătari, găgăuzi). În acelaşi timp, aceste grupuri, deşi se consideră că formează o comunitate, prezintă caracteristici diferite ca şi cultură şi religie (majoritatea popoarelor turcice sunt musulmane, găgăuzii şi tătarii sunt creştini ortodocşi) (Idem, 44). În acest sens, pe filiera nord-pontică în direcţia balcanică se pot identifica două regiuni de interes: sudul Basarabiei şi peninsula Crimeea, în raport cu care diplomaţia turcă a acţionat cu multă perspicacitate politică şi profesionalism, mizând în special pe factorul ucrainean şi încercând să contrabalanseze influenţa Rusiei în „vecinătatea sa apropiată”. Relaţiile diplomatice între moldoveni şi turci au fost stabilite încă din 1992, când sunt semnate acorduri de cooperare economică, comerţ şi proiecte de dezvoltare agricolă. Vizita de stat a preşedintelui turc Süleyman Demirel în Republica Moldova, în iunie 1994, a marcat o nouă conjuntură geopolitică privind zona găgăuză din sudul republicii. Ankara a încercat prin intermediul Agenţiei Turce pentru Cooperare şi Dezvoltare (ATCD) să aibă o prezenţă cât mai activă în acest areal (King, 2000/2002, 224).

Totuşi Rusia, deşi confruntată cu propriile crize geopolitice, avea atuuri importante comparativ cu Ucraina şi Turcia. Anume această disproporţie, consideră Oleg Serebrian (1998, 51), a determinat ascensiunea forţelor regionale interesate de propriul areal geostrategic. Sub acest aspect, putem omite uşor influenţa Ucrainei şi Republicii Moldova, nesemnificative din punct de vedere geopolitic în concertul pontic. Or, imediat după căderea regimului sovietic, atât Ucraina cât şi Republica Moldova, ambele devenind de curând independente, au fost nevoite să se confrunte cu propriile mişcări secesioniste alimentate de vectorii de interes ai Rusiei şi Turciei. Dacă principalele ţinte de influenţă ale Turciei, aliatul SUA, în spaţiul nord-pontic erau Bugeacul, Crimeea, Karaceaevo-Cerkesia, Cabardino-Balcaria şi Daghestanul, – toate formând împreună un lanţ eterogen cu minorităţi turcice –, în cazul Rusiei axele de interes sunt orientate spre regiunile din sudul şi estul Ucrainei (bazinul carbonifer Donbas, peninsula Crimeea) şi estul Republicii Moldova (Transnistria) – acel triunghi de încercuire a Ucrainei pentru a o menţine în poligonul rusesc (C.S.I.). Acest peisaj geopolitic îl putem încadra în schema lui Alfred T. Mahan, acea a confruntării dintre talasocraţii şi telurocraţii, ceea ce ne-ar permite să schiţăm în următoarele capitole, atât contextul apariţiei factorilor de instabilitate şi presiune, cât şi implicaţiile pe termen lung ale configuraţiei geopolitice rezultate.

            3.2. C.S.I. – interfaţa U.R.S.S. sau noul instrument geopolitic al Rusiei

 

            3.2.1. Vectorii de expansiune ai Rusiei. Direcţia Sud-Vest

 

Ieşirea Rusiei la mările calde şi mările reci descrie acel proces de „coagulare a Imperiului”, în viziunea geopoliticianului rus Aleksandr Dughin (2011, 117-118). Dacă la frontierele sale din Nord şi Est, Rusia este „desăvârşită” din punct de vedere geopolitic, având deschidere la mările reci – parţial navigabile şi riverane unor teritorii puţin valorificate –, expansiunea spre mările calde a întâmpinat rezistenţa din partea talasocraţiei (Anglia, Turcia). Cu certitudine putem considera concepţia neo-imperială a Rusiei la Marea Neagră originară în forma statalităţii ţariste, şi anume în Testamentul lui Petru I privind expansiunea imperială rusească: „A se întinde neîncetat către Nord, în lungul Balticei, precum şi spre Sud, în lungul Mării Negre. A se apropia pe cât este posibil de Constantinopol şi Indii. Cel ce va domni peste aceste ţinuturi va fi adevăratul suveran al lumii. Prin urmare, a provoca războaie continue atât turcului cât şi Persiei. A aşeza şantiere pe Marea Neagră, a se face stăpână din ce în ce mai mult peste această mare, precum şi peste Baltica, punct îndoit şi necesar la reuşita proiectului; a grăbi decadenţa Persiei; a pătrunde până la Golful Persic; a stabili dacă este posibil, prin Siria, vechiul comerţ al Orientului şi a înainta până la Indii, care sunt antrepozitul lumii. Odată ajunşi acolo, n-am avea nevoie de aurul Engliterei. […] Suedia dezmembrată. Persia învinsă. Polonia subjugată. Turcia cucerită. Armatele noastre reîntrunite. Marea Neagră şi Baltica păzite de corăbiile noastre. Trebuie deocamdată a propune separat şi foarte secret Curţii din Versailles, pe urmă Curţii Vienei de a împărţi cu ele imperiul universului. […] Dacă, ceea ce nu e probabil, fiecare din ele ar refuza oferta Rusiei, trebuie a le crea certuri şi a face să se ruineze una pentru alta. Atunci, profitând de moment decisiv, Rusia ar tăbărî trupele sale concentrate mai dinainte asupra Germaniei.

În acelaşi timp, două flote considerabile ar pleca una din Azov şi cealaltă din portul Arhanghelsk încărcate cu trupe asiatice, sub convoiul flotei armate ale Mării Negre, ale Balticei. Înaintând prin Mediterană şi prin Ocean, ele ar inunda Franţa de o parte şi Germania de altă parte şi aceste două ţinuturi biruite, restul Europei ar trece lesne sub noi, fără a mai da o lovitură de puşcă. Astfel se poate şi trebuie să fie supusă Europa” (apud Stafi, 2005, 10). Acest „stil” geopolitic al Imperiului Rus (adaptat contextului actual) se remarcă printr-o doctrină a binomului militar-spiritual, acestora adăugându-se factorul sectorului energetic. Dacă factorul militar – element peren al doctrinei geopolitice ruse şi sovietice – devine singurul pilon de sprijin în perioada post-Război Rece. Pe axa spirituală intră în joc panortodoxia, unde Moscova, considerată „a treia Romă”, capătă rolul de moştenitoare directă a Imperiului Bizantin din perioada sec. al XVI-lea până în anul 1917, când latura spirituală a doctrinei geopolitice imperiale ţariste – ortodoxia – este înlocuită cu „latura spirituală” a geopoliticii sovietice – ideologia comunistă (Serebrian, 1998, 20). Aceste două proiecte ale statalităţii sunt criticate de eurasianişti: În perioada Imperiului Ţarist ortodoxia este supusă unui amplu proces de laicizare, ceea ce semnifica o pierdere a independenţei spirituale. Încercând să pătrundă în Europa de Est pe o temelie „slavofilă”, Rusia s-a antrenat permanent într-un conflict cu ţările din această arie (aliaţii naturali ai Rusiei), conducând astfel Imperiul spre o „sinucidere geopolitică”. Nu în ultimul rând, forma capitalistă a economiei, însuşită de Rusia sub forma liberalismului de tip englez, ar fi adus cu sine un pseudopatriarhat monarhic, de factură atlantistă. Pe de altă parte, modelul geopolitic al U.R.S.S. nu a introdus elementele naţionale, tradiţionale şi spirituale; grăbind „stagnarea” ideologică şi resuscitarea elementelor naţionale din „republicile unionale” în etapa „îmbătrânirii brejneviste” a Imperiului Sovietic. În al doilea rând, graniţele terestre sunt mult mai vulnerabile decât cele maritime, iată de ce Uniunea Sovietică a fost incapabilă să reziste blocului occidental atlantic. Hipercentralizarea administrativă de factură laică, a grăbit într-un fel implozia Imperiului Sovietic, prin resuscitarea protestelor de la sfârşitul anilor ’80. Şi ultimul factor destabilizator se referă la sistemul economic sovietic bazat pe un ciclu prea „lung”, încât se înregistra un randament şi interes relativ mic din partea cetăţenilor. Totalitatea acestor critici l-a determinat pe Dughin (2011, 134-140) să considere că Imperiul Eurasiatic nu trebuie obligatoriu să se bazeze pe cuceriri, expansiuni, anexări, ci pe crearea unei coaliţii „avantajoase” cu statele continentale – uniunea Rimland-ului şi Heartland-ului împotriva blocului transatlantic (Idem, 118).

Am făcut aceste remarci teoretice pentru a prezenta contextul geopolitic al vectorilor de expansiune ai Rusiei, atât în perioada Imperiului Ţarist, cât şi în cea a Uniunii Sovietice. Istoria Rusiei înregistrează mai mulţi vectori de expansiune orientaţi pe cele opt direcţii cardinale (Figura 1). O asemenea direcţie a fost reprezentată de expansiunea sud-vest spre regiunea pontică şi peninsula Balcanică. Valoarea acestui vector constă în deschiderea pe care o asigura spre mările calde, o redeschidere a legăturii pentru comerţ. Activarea acestei direcţii are loc în secolul al XVIII-lea, sub domnia lui Petru I, când Rusia se afirmă în „concertul european” prin cucerirea vechiului teritoriu al Rusiei Kievene şi distrugerea „cordonului sanitar” alcătuit din alianţa Poloniei, Lituaniei şi Suediei (Dughin, 2010, curs universitar nr. 7). Proiectul accesului la Marea Neagră şi la peninsula Crimeea a fost definitivat de ţarina Ecaterina a II-a. Interesant este faptul că accentuarea vectorului pontic a coincis cu afirmarea unei noi traiectorii geostrategice, prin mutarea centrului politic imperial de la Moscova la Petersburg. Geoffrey Parker (apud Dobrescu, 2008, 289) afirma că Petersburgul reprezenta o veritabilă antiteză a Moscovei, o metropolă ce simboliza dimensiunea maritimă a Rusiei, opusă tradiţionalismului şi teocraţiei moscovite. Rusia s-a folosit de panslavism şi panortodoxie pentru a cuceri Caucazul, Marea Neagră, Marea Caspică şi stepele transcaspiene din Asia Centrală. Sankt-Petersburgul, construit pe un teren mlăştinos, reprezenta simbolul noii puteri navale a Rusiei. Acesta nu era „A Treia Romă”, ci un „Nou Amsterdam” (Hosking, 1997/2001, 71). Drept urmare stăpânirea asupra bazinului Volgăi şi a stepelor pontice au implicat, în mod inevitabil, Rusia în politica transcaucaziană, ceea ce la făcut pe generalul rus Rostislav Fadeev să declare în 1850 că „Stăpânirea Mării Negre şi a Mării Caspice – sau, in extremis, neutralitatea acestor mări – este vitală pentru întreaga jumătate de sud a Rusiei, de la Oka la Crimeea…Dacă orizonturile Rusiei s-ar termina pe vârfurile înzăpezite ale lanţului Caucaz, atunci întreaga jumătate de vest a continentului asiatic s-ar afla în afara sferei noastre de influenţă – şi, dată fiind actuala slăbiciune a Turciei şi a Persiei, nu i-ar trebui mult până să-şi găsească un alt stăpân” (Fadeev, 1860, 8-9 apud Hosking, 1997/2001, 25). Cu alte cuvinte, controlul asupra coastei de nord a Mării Negre şi stepelor Kubanului a permis Rusiei să intervină în istmul ponto-caspic pentru a contracara influenţa puterilor asiatice, şi chiar europene, asupra teritoriilor proaspăt cucerite. Anul 1812 a reprezentat pentru Basarabia – regiunea dintre Nistru şi Prut a Pricipatului Moldovei – transformarea sa într-un obiect al disputei dintre Imperiul Rus şi Imperiul Otoman. Prin anexarea acestei provincii româneşti Rusia şi-a extins influenţa atât în Marea Neagră cât şi la gurile Dunării. Imperiul Ţarist intră în 1914 în război având drept scop dezmembrarea Imperiilor otoman şi persan, cucerirea Constantinopolului, instalarea în Balcani, Orientul Mijlociu şi Oceanul Indian. Prăbuşirea vectorului de expansiune are loc odată cu revoluţia bolşevică din 1917, când are loc prima dislocare teritorială prin pacea de la Brest-Litovsk. Atunci Rusiei i-a fost impusă pierderea a 800 000 km², şi mai mult decât atât, ţările de pe faţadele vestică şi sudică ale Imperiului rus – Finlanda, Ţările Baltice, Polonia, Belarus, Ucraina, Basarabia, Georgia, Armenia, Azerbaidjan – îşi recapătă independenţa prin sprijinul Antantei sau a Germaniei (Aymeric şi Thual, 2000/2003, 282). Revoluţia din Octombrie a adus cu sine o nouă etapă în evoluţia ţării, o perioadă de închidere, de izolare de procesele europene, moment în care are loc revenirea capitalei la Moscova. Toate acestea pe fundalul procesului de federalizare a teritoriului imperial rus (re)cucerit parţial de sovietici în perioada războiului civil din 1918-1922. Conform unor geopoliticieni expansiunea teritorială a Rusiei a fost uşurată de existenţa unor râuri sau fluvii care se vărsau în mări. Prin  intermediul fluviului Volga ruşii au ajuns să controleze Marea Caspică. Au folosit Donul pentru a cuceri Marea Azov. Niprul şi Nistrul i-au ajutat pe ruşi să ocupe importante poziţii la Marea Neagră (Dobrescu, 2008, 291). Pactul Ribbentrop-Molotov din 1939 a permis U.R.S.S.-ului să se alăture Axei Berlin-Roma-Tokyo, ceea ce a constituit prima alianţă din istorie a Heartland-ului cu Rimland împotriva puterilor atlantiste; o alianţă a telurocraţiilor împotriva talasocraţiilor. România a fost primul stat care a resimţit în sens negativ reactivarea vectorului expansionist al Uniunii Sovietice pe direcţia sud-vest, şi aici facem referire la raptul Basarabiei înaintea celui de al doilea război mondial. Referindu-se la aceste evenimente istoricul Gheorghe I. Brătianu (1943/2004, 149) consemna: „Agresiunea comunistă din 1940, care a împins Rusia la gurile Dunării şi un pas mai aproape de Strâmtoarea Dardanele, a afectat nu numai România, ci întregul continent european, coborând balanţa într-un punct periculos…”. Nu este cazul să insistăm aici asupra evenimentelor care au urmat după anul 1945, cu toţii ştim că Războiul Rece a însemnat pentru regiunea pontică o etapă relativ liniştită, un teritoriu al confruntărilor dintre ţărmul nordic – comunist, şi cel sudic – occidental. În nenumărate rânduri sovieticii încercau să revizuiască termenii Convenţiei de la Montreux (1936), cu scopul de a limita accesul pe mare numai vaselor aflate sub pavilionul uneia dintre ţările riverane, ceea ce aproape ar fi transformat Marea Neagră într-un „lac sovietic”. Acestei decizii s-au apus atât Turcia cât şi S.U.A., care insistau asupra statutului internaţional al acestei mări „deşi americanii erau interesaţi mai curând de accesul vaselor militare, pe care nu ezitau să le trimită adesea prin Strâmtori” (King, 2004/2005, 336). Vectorul de Sud-Vest cunoaşte o reconfigurare odată cu începutul anilor ’90, marcaţi de apariţia unui nou actor geopolitic – Federaţia Rusă – cu vechi practici geopolitice, prin crearea dispozitivului geopolitic C.S.I., defensiv în exterior şi ofensiv în interior prin folosirea paradigmei de încercuire cu baze militare şi alianţe (vezi Figura 5). Dezintegrarea Uniunii Sovietice a dat naştere unui nou stat cu noi veci, ceea ce a redeschis misiunea dificilă de a-şi redefini din temelie „identitatea strategică”. Prin urmare, colapsul Imperiului Sovietic nu s-a limitat doar la o pierdere cantitativă (teritoriu, resurse, populaţie), ci şi una calitativă (pierderea propriei „identităţi”) care se încerca cu orice preţ a fi recuperată (Secrieru, 2008, 48-49).

            3.2.2. Noul proiect pentru (ne)liniştea tuturor

 

Acordul de la Alma Ata prin care 11 foste republici sovietice (cu excepţia Estoniei, Letoniei, Lituaniei şi Georgiei) aderă la C.S.I. trebuie să fie înţeles ca un proiect geopolitic rusesc de a recupera aria de influenţă sovietică. Rusia îşi percepe în mod diferit vecinii, modelul apare sub forma unor cercuri concentrice care gravitează în jurul Moscovei. Fiecare ţară membră C.S.I. ocupă un loc special în ceea ce Rusia denumeşte vecinătatea sa imediată (Cioroianu, 2009, 155). În termenii enunţaţi de Samuel P. Huntington (1997/1998, 239-240), C.S.I. ar reprezenta un „bloc civilizaţional” ce include două republici ortodoxe – Belarus şi Moldova –, Kazahstan cu o populaţie musulmană de 40%, Armenia. Ucraina şi Georgia (ţări ortodoxe), în viziunea autorului, stabilesc relaţii mai puţin strânse cu Rusia, datorită tradiţiei lor pentru independenţă. Per ansamblu, Rusia a creat,, la începutul anilor ’90, un bloc cu un centru ortodox în vest şi sud-vest, şi un tampon de state islamice relativ slabe, uşor de controlat prin excluderea influenţei altor puteri. Reculul pe care l-a suportat Rusia în acele două zile de august a însemnat dispariţia a două secole de eforturi ale Rusiei (opt războaie ruso-turce) de a ieşi la Marea Neagră. Una dintre vocile contestatare atât a U.R.S.S.-ului, cât şi a proiectului geopolitic C.S.I. este Aleksandr Soljeniţîn (1998/2000, 39-43) care consideră că Rusia reuşeşte cu greu să „întreţină” C.S.I. prin „tarife preferenţiale”. Drept alternativă istoricul rus propune o uniune solidară a trei republici slave (Rusia, Belarus şi Ucraina) împreună cu Kazahstanul într-un stat federal – proiect geoeconomic materializat astăzi printr-o uniune vamală. Principalul reproş al lui Soljeniţîn adresat liderilor ruşi de atunci se referă la faptul că aproximativ 25 de milioane de etnici ruşi s-au pomenit părăsiţi dincolo de hotare, element care a dus la configurarea noii doctrine militare ruseşti, în noiembrie 1993, inspirată de Boris Elţîn şi avându-l ca artizan principal pe ministru al Apărării, generalul Pavel Gracev. „Argumentul esenţial al noului set doctrinar era acela că armata de sub comanda lui Gracev este datoare să-i apere şi pe cei 25 de milioane de ruşi care se aflau acum în afara graniţelor Federaţiei Ruse, precum şi să garanteze securitatea frontierelor acesteia” (Cioroianu, 2009, 155-156). Iată că în binomul geopolitic al Rusiei se evidenţiază acea formă de hard power. Printre principalele ameninţări la adresa securităţii naţionale a Rusiei, doctrina militară aminteşte de: „pretenţiile teritoriale faţă de Rusia, conflictele locale din vecinătatea sa apropiată, posibilitatea folosirii armelor nucleare sau a altor tipuri de arme de distrugere în masă, tentative de a interveni în afacerile interne şi a destabiliza situaţia politică din Rusia, încălcarea libertăţilor şi drepturile legitime ale cetăţenilor Federaţiei Ruse în afara graniţelor, expansiunea blocurilor sau alianţelor militare în dauna intereselor de securitate ruse” (Secrieru, 2008, 77). Şantajul şi presiunile diplomatice la adresa republicilor unionale a determinat ulterior instalarea în aceste ţări a unor guverne pro-ruse cu o orientare geopolitică pe axa Est-Vest. Se consideră că Elţîn, înaintea lui Putin, a trasat conturul geopolitic al conflictelor îngheţate (Figura 4), acestea de facto rămân „îngheţate” atât timp cât coincid cu interesele Rusiei, încercând totodată să convingă Occidentul că Federaţiei Ruse trebuie să i se acorde „puteri speciale, în calitatea sa de garant al păcii şi stabilităţii în fostele regiuni ale U.R.S.S.”, declara preşedintele rus Boris Elţîn cu scopul de a se asigura că trupele străine nu vor staţiona în C.S.I. (Huntington, 1997/1998, 240). Un alt aspect geopolitic important se referă la faptul că toate ţările, care „s-au opus” intrării sub umbrela C.S.I. (Georgia, Azerbaidjan şi Republica Moldova), au cunoscut pe teritoriul lor mişcări secesioniste, care au dus la amestecul trupelor ruse în conflictele din Nagorno-Karabah (Azerbaidjan), din Abhazia şi Osetia de Sud (Georgia) şi Transnistria (Republica Moldova). Iar doctrina militară adoptată post factum nu a făcut altceva decât să legitimeze o prezenţă militară a Rusiei pe aceste teritorii. Elţîn a fost primul lider rus care a folosit şantajul energetic (gazul natural siberian sau cel direcţionat prin conductele Gazprom şi provenit din republici ex-sovietice). Deşi Declaraţia de constituire a C.S.I. stipula clar că „statele independente…vor dezvolta relaţii dintre ele pe baza recunoaşterii şi respectului reciproc a suveranităţii statale şi a egalităţii suverane…, a principiilor egalităţii în drepturi şi a neamestecului în treburile interne, a renunţării la folosirea forţei şi a ameninţării cu forţa, a metodelor economice şi de altfel de a exercita presiuni…”, Federaţia Rusă a avut o altă abordare geopolitică faţă de Republica Moldova: pe lângă faptul că a sprijinit deschis regiunea separatistă transnistriană în 1992 prin logistică şi armament, între 20.06.1992 – 10.08.1992 Rusia a permis închiderea gazoductului ce alimenta cu gaze naturale mai multe localităţi din dreapta Nistrului, între 3-10 iulie 1992 aceasta permite regimului separatist să întrerupă livrarea energiei electrice către consumatorii din Republica Moldova. La 19 iunie 1992 Rusia blochează calea ferată Tiraspol-Chişinău şi asigură transportul voluntarilor cazaci de pe teritoriul său. În timpul conflictului Banca Centrală a Rusiei îşi deschide propria filială la Tiraspol blocând sistemul bancar al întregii republici (Stafi, 2005, 155). Toţi aceşti factori de presiune au adus cu sine un reviriment al guvernului favorabil unei alianţe strânse cu Rusia şi alăturarea Republicii Moldova la C.S.I. prin extinderea legăturilor comerciale cu ţările din noul dispozitiv geopolitic. De aici putem lesne ajunge la concluzia că războiul din Transnistria a fost folosit ca un mecanism prin care a fost stopat procesul reunificării dintre Republica Moldova şi România, fapt confirmat de intrarea în derivă a sentimentului moldovenesc de unire cu România. La aceasta se adaugă pericolul pe care l-ar fi reprezentat acest scenariu pentru interesele geopolitice ale Kremlinului în regiunea pontică. Dacă vom privi dispozitivul geopolitic C.S.I. ca pe un mecanism de control, observăm că în regiunea extinsă a Mării Negre acest bloc ar cuprinde în jur de 55% din litoral – un potenţial maritim enorm –, adăugând şi bazele militare geostrategice (Figura 16) vom obţine astfel revenirea la vechea configuraţie a „lacului rusesc”. Integrând statele cu conflicte în acest dispozitiv, automat va fi integrată şi legitimată pe deplin falia teritoriilor insurgente din republicile Commonwealth-ului rusesc. Nu în ultimul rând, trebuie să amintim că dependenţa energetică a Republicii Moldova (90%) şi conflictul transnistrian sunt principalii factori de „reţinere” a republicii în C.S.I., or, Republica Moldova, ruptă de modelul baltic, s-ar părea că nu ar avea o altă alternativă geopolitică decât menţinerea în arealul post-unional. Interesul menţinerii acestei situaţii geopolitice derivă în primul rând din rolul geopolitic nesemnificativ pe care îl are Republica Moldova în raport cu interesele Federaţiei Ruse. Însă posibilitatea geostrategică de a menţine Ucraina sub tensiune, oferită de regiunea transnistriană, a fost suficientă pentru a alinia Republica Moldova la dispozitivul geopolitic.

Folosindu-ne de teoria geopoliticianului rus Aleksandr Dughin privind „legitimitatea postimperială”, putem afirma cu certitudine că şi Rusia are nevoie de proprii sateliţi economici. Spre sfârşitul anului 1991 Federaţia Rusă a intrat într-un declin economic fără precedent, declinul bugetar atingând cota alarmantă de 30% din Produsul Intern Brut (PIB) (Secrieru, 2008, 52). Fără C.S.I., aceasta ar fi totalmente izolată şi nu ar putea să se dezvolte, deoarece producţia sa industrială este necompetitivă pe piaţa internaţională. Fără acest spaţiu Rusia îşi poate dezvolta doar industria extractivă şi cea de război. Spre sfârşitul anului 1993 are loc o (re)orientare agresivă a politicii externe ruse pe direcţia „vecinătăţii apropiate”. Revenind la „diplomaţia forţei” Rusia a urmărit integrarea ţărilor ex-sovietice într-o structură dominată de ea. Cu aceasta ocazie Kremlinul preia iniţiativa şi avansează proiecte pentru menţinerea zonei rublei, controlul Moscovei asupra băncilor naţionale şi sectorului bancar privat, precum şi formularea politicilor monetare, fiscale şi vamale în statele membre C.S.I. În ciuda acestor eforturi, „proiectul C.S.I.” nu a răspuns aşteptărilor, astfel încât marea majoritate a semnatarilor au sabotat din interior proiectele propuse (Secrieru, 2008, 113-114). Economistul Sergiu Ion Chircă (1997, 237) a demonstrat, în cadrul studiului său cu titlul „Criza socio-economică şi politică în R. Moldova, consecinţele ei asupra climatului general din Estul şi Centrul Europei şi căile de stabilizare a situaţiei”, că C.S.I. reprezintă o organizaţie regională militară, economică şi politică, izolată, în primul rând, de Triunghiul Economic Mondial (Uniunea Europeană, NAFTA şi Spaţiul Economic Asiatico-Pacific), cu o frontieră geoeconomică defensivă în exterior prin articolul 7 al Convenţiei cu privire la condiţiile generale şi mecanismul de încurajare a dezvoltării cooperării întreprinderilor şi ramurilor economice din statele membre ale C.S.I., semnat la 23 decembrie 1993, şi care arată că „Părţile au convenit să nu ceară ca plata pentru mărfurile livrate să se facă în valută liber convertibilă”, deşi dolarul american era la acea vreme foarte activ pe piaţa rusă, or, în opinia economistului, această „izolare” de piaţa economică internaţională a adus prejudicii grave Republicii Moldova resimţite pe termen lung (Tabelul 1):

Tabelul 1. Dinamica principalilor indicatori macroeconomici (în %) determinat în baza „European Expertise Service. Tendinţe în economia Moldovei” (apud Sergiu I. Chircă, Basarabia. Lupta continuă, Editura Arc, Chişinău, 1997, pag. 38)

Indicatorul 1991 1992 1993 1994
1.Produsul Intern Brut (faţă de anul precedent) -17,5 -11,9 -24,1 -31,0
2.Deficitul bugetar consolidat -7,6 -5,9
3. Inflaţia lunară 7,9 27,0 32,0 6,2

Trebuie să recunoaştem că Rusia a avut de pierdut în plan geoeconomic, nu numai când a adoptat paradigma „izolaţionistă”, ci şi atunci când a fost perturbat vechiul sistem economic de factură sovietică.

După unii autori C.S.I. ar reprezenta o formă concretă pentru restabilirea fostei Uniuni Sovietice, deşi este puţin probabil scenariul revenirii la vechiul regim ideologic comunist. În pofida spaţiului extins pe care l-au controlat sovieticii, şi astăzi ruşii, ar suferi de complexul „cetăţii asediate”. Aceştia au sentimentul că sunt ameninţaţi de extinderea blocului N.A.T.O.         Drept reflux al sentimentului încercuirii, Uniunea Sovietică şi-a organizat un triplu inel de protecţie, învecinat cu periferia Rimland-ului:

–  inelul interior, alcătuit din actualele state ale C.S.I. (fostele republici sovietice) şi reprezintă ceea ce astăzi oficialii ruşi numesc „vecinătatea apropiată”;

–  inelul exterior, format din ţările-satelit intrate în sfera de influenţă sovietică după 1945;

– inelul secundar de protecţie, poziţionat în afara inelului exterior la periferia Heartland-ului şi Rimland-ului, dar cu un caracter „insular” alcătuit din state cărora fosta U.R.S.S. le-a impus neutralitatea obligatorie (Teclean, 2006, 106).

Această configuraţie geopolitică a fost moştenită de Federaţia Rusă încercând să menţină cu orice preţ cel puţin inelul interior de protecţie, şi ca moştenitoarea celei mai mari părţi a arsenalului, echipamentelor militare şi mijloacelor de producţie a acestora ale Uniunii Sovietice, a dislocat în prezent trupe în majoritatea statelor membre ale C.S.I.

În realizarea acestor obiective Rusia a recurs şi la crearea unui spaţiu cultural comun, conform spiritului doctrinei militare din 1993, în care limba rusă să devină, în toate republicile unionale, drept limba de comunicare interetnică. Ceea ce-l va face pe reprezentantul rus în Comisia consultativă a C.S.I., reunită la Aşhabad în 1993, Aleksandr Şohin, să declare că „această comunitate economică va rezolva problemele economice în dependenţă de problemele politice, de formarea comunităţii militare şi apărarea rusofonilor din fostele republici. Pentru aceasta trebuie ca limba rusă să fie a doua limbă de stat în republicile membre ale C.S.I.” (Chircă, 1997, 148).

Această insistenţă pentru restabilirea în drepturi a limbii ruse în zona C.S.I. se înscrie perfect în schema factorilor de presiune (geo)politică elaboraţi chiar în timpul Uniunii Sovietice. Nu în zadar graniţele dintre naţiuni, trasate arbitrar de sovietici, au provocat în urma imploziei Imperiului Sovietic conflicte etnice; acele spaţii „nedeterminate din punct de vedere juridic”, veritabile „pungi etnice” puternic industrializate având la bază minoritatea rusă, erau ataşate republicilor pentru un control mai eficient al acestora. Toţi aceşti factori de presiune sunt mascaţi sub o formă de cooperare de tip etatist, într-o zonă geopolitică aparte, marcată de experienţa sovietică.

3.2.3. Triunghiul geostrategic fatal: o aplicare la nivel regional a strategiei „Anaconda”

 

Rusia a reuşit cu succes să speculeze conflictele apărute în regiunea pontică, edificându-şi trei puncte de reper de mare valoare geostrategică la ţărmul de nord al mării. Aici vorbim despre Novorussia (estul Ucrainei), republica autonomă Crimeea şi Transnistria – primele două aflate în componenţa Ucrainei, şi ultima cu un statut nerecunoscut la nivel internaţional –, toate atestând prezenţa (geo)politică a Rusiei în perimetru. Scopul acesteia este de a menţine o barieră de acces la Marea Neagră pentru Ucraina şi menţinerea ei în poligonul rusesc. Republica Moldova intră în acest joc geopolitic cu funcţia de a legitima aderarea implicită a Transnistriei la C.S.I. şi a menţine controlul asupra sudului Basarabiei şi portului Odessa. Pornind de la afirmaţia lui Aleksandr Dughin (2011, 17) că: „Transnistria este foarte importantă din punct de vedere strategic pentru Moscova nu numai în relaţiile pe termen lung cu Republica Moldova, fiind o pârghie de influenţă, dar – şi acest fapt este mult mai important – în perspectiva prăbuşirii probabile a Ucrainei şi separării ei în două părţi, de vest şi de est, care se va petrece mai devreme sau mai târziu, ca urmare a politicii Kievului”, vom trece la verificarea ipotezei enunţate anterior.

Geopolitica pontică post-sovietică înregistrează trei protagoniste de bază Rusia, Ucraina şi Turcia, fiecare dispunând de o doctrină geopolitică aparte. Situaţia geopolitică a anului 1989 este asemănătoare pentru Rusia cu cea din 1914. Oponentul geopolitic la acea dată a fost Turcia, avanpostul răsăritean al atlantismului şi mondialismului, un „cordon sanitar” între răsăritul asiatic şi lumea arabă (Dughin, 2011, 287). Dezavantajul Rusiei la Marea Neagră este cauzată prin însăşi apariţia noului stat independent – Ucraina – „ţara care a moştenit cele mai mari porturi sovietice la Marea Neagră şi cea mai mare parte a fostei fâşii de litoral şi a platoului continental ale U.R.S.S.” (Serebrian, 1998, 22), şi care, în viziunea lui Dughin (2011, 253) aplică o „lovitură” monstruoasă asupra securităţii geopolitice a Rusiei privând-o de frontiera cu sud-vestul Europei şi îndepărtând-o de la gurile Dunării, a dezenclavat Marea Azov şi a partajat strâmtoarea Cimer (Serebrian, 1998, 22). Deşi, Ucraina reprezintă o formaţiune teritorială gigantică depăşind multe ţări europene, ea este percepută cu greu drept o putere regională în spaţiul pontic, echivalentă Rusiei sau Turciei. Or, de facto litoralul ex-sovietic este dominat în întregime de Rusia dacă luăm în calcul lanţul de baze militare (Figura 16).

În acest caz o cale ce nu poate fi neglijată din punct de vedere geopolitic ar fi aplicarea unei strategii de tip „Anaconda” în regiunea pontică cu scopul de a „bara” Ucraina prin triada geostrategică Novorussia – Crimeea – Transnistria (Figura 6). Deşi această ipoteză este infirmată de geopoliticianul Oleg Serebrian (1998, 123), dat fiind faptul că teritoriul Transnistriei este unul mic, iar comunicarea dintre cele două „braţe strategice” (Rusia şi Transnistria) poate fi întreruptă oricând de Ucraina în cazul unei confruntări militare ruso-ucrainene; autorul omite importanţe geopolitică a Transnistriei asupra controlului portului Odessa. Argumentul importanţei geopolitice a acestui port apare pentru prima dată în jurnalul contelui Langeron în 1806: „În altfel de împrejurări, scrie generalul, cu toate că este nedrept, este indispensabil în ceea ce o priveşte pe Rusia. Ea nu ar putea să abandoneze turcilor fortăreţele de la Chilia, Ismail, Akkerman [Cetatea Albă], Bender [Tighina] şi Hotin, nici posesiunile Basarabiei dintre Prut, Nistru şi Dunăre” (apud Brătianu, 1943/2004, 183); aici vedem cum întreaga politică externă, atât a Imperiului Rus cât şi a U.R.S.S., era orientată spre a îndepărta frontiera de stat de oraşele importante. Aşa se explică anexarea Basarabiei în 1812 de către Imperiul Ţarist, invazia Poloniei şi a Finlandei în 1939. Acest model explicaţional este doar unul ipotetic, de aceea demersul meu se va concentra în confirmarea ideii „Transnistria – un cuţit rus în spatele Ucrainei”. „Controlul asupra Ucrainei şi Belarusului conferă Rusiei liniştea geopolitică în estul Europei, prin refacerea vechilor graniţe din perioada sovietică” (Friedman, 2009, 103). În acest segment geopolitic Republica Moldova joacă rolul de „paravan” al „legalizării” internaţionale a regiunii separatiste. Astfel triada geostrategică se cere a fi analizată prin prisma geopoliticii regiunii Mării Negre pornind de la următorii piloni:

            a) Novorussia (regiunea industrială Donbas)

Se vorbeşte deseori despre existenţa a mai multor Ucraine: Ucraina „cisnispriană” (vestică cu regiuni culturale polono-lituaniene) şi Ucraina „transnipriană” (regiunea estică, rusificată). Fluviul Nipru reprezintă în sine o barieră datorită lanţului de lacuri acumulate (Kahovka, Dnieprovski, Dneprodzerjinski, Kanev, Kiev). Pe o porţiune de aproximativ 200 de km între Novaia Kahovka şi Zaporojie nu există nicio legătură. Aşadar, acest „fluviu naţional” realizează conexiuni între cele două Ucraine doar prin podurile din cele 11 oraşe (Diaconescu, 2010, 110-111). Acest fluviu realizează nu numai o separare geografică, ci şi una geoculturală între o „Ucraină mai ucraineană (cea de Vest) şi una mai puţin ucraineană (cea de Est)” (Serebrian, 1998, 27). Regiunea reprezintă acea „pungă etnică”, de care am vorbit anterior, ataşată cu prilejul creării Republicii Federale a Ucrainei (R.S.F.S. Ucraineană) în 1919 (Aymeric şi Thual, 2000/2003, 348). Iar astăzi statul ucrainean este produsul politicii sovietice a stabilirii unor frontiere care lasă „în afară” o parte a populaţiei ruse – minoritate care reprezintă o sursă de probleme pentru ţara care o adăposteşte şi o cauză a tensiunii dintre aceasta şi Rusia. Explorând atent Figura 6. vom observa o distribuţie compactă a etnicilor ruşi în regiunea Novorussiei. Înţelegerea acestei distribuţii teritoriale este de natură geoeconomică. Această regiune era considerată în Uniunea Sovietică drept un „megapolis industrial socialist”. Acesta din urmă decade odată cu obţinerea independenţei statului ucrainean şi scăderea implicită a interesului pentru cărbune prin accesarea unor noi resurse energetice pe piaţa internaţională. „Nostalgia după mecanismul economic frânt, mecanism în care Donbasul avea un loc central, este secondată şi de faptul că regiunile Lugansk şi Doneţk, din Donbas au o majoritate rusofonă (circa 60 % au declarat la recensământul din 1989 rusa drept limbă maternă), marile oraşe din zonă fiind integral rusofone” (Idem, 29). Situaţie care s-a păstrat şi astăzi în urma recensământului din 2004 (vezi Figura 20). Acest teritoriu este apropiat de Rusia din punct de vedere cultural, istoric, etnic şi religios. Aici legăturile cu teritoriile nordice ruseşti (regiunile Belgorod, Kursk şi Briansk) sunt extinse şi la nivel economic (Dughin, 2011, 253) ca urmare a prăbuşirii mineritului. Sub acest aspect regiunile Doneţk, Dniepropetrovsk, Luhansk, Zaporojie şi Kharkiv reprezintă particularităţi autonome la nivel geoeconomic, dat fiind faptul că asigură 60% din producţia ţării şi 60% din venitul naţional. Numai industria siderurgică din Donbas generează 2/3 din veniturile naţionale şi peste 80% din cele regionale, concentrând 45% din forţa de muncă. Iar dacă vorbim despre vestul ucrainean, acesta intra în aria geostrategică a U.R.S.S. ca „zonă interzisă” (zapretnaya zona) puţin dezvoltată din punct de vedere economic (Diaconescu, 2010, 113). Evident că pe parcurs au început să se manifeste voci care clamau o independenţă regională datorită disparităţilor economice dintre estul industrializat şi vestul subdezvoltat, cu o economie de tranziţie, conexiunea geopolitică este evidentă.

            b) Republica Autonomă Crimeea

Este cel de al doilea factor de tensiune din nordul Mării Negre în care sunt implicaţi deopotrivă ruşii, ucrainenii şi turcii. Cu o populaţie majoritar rusească, ataşată arbitrar la Ucraina de liderul sovietic Nikita Hruşciov în anul 1954 la sărbătorirea a 300 de ani de la unirea Rusiei cu Ucraina. Problema Crimeii s-a pus ori de câte ori Ucraina manifesta mai multă independenţă decât s-ar cuveni din perspectiva Kremlinului.

Din punct de vedere geografic, Crimeea împarte Marea Neagră în două părţi simetrice, de 204 kilometri fiecare. De aici vine şi rolul său geostrategic pe care îl ocupă în regiunea extinsă a mării. Această semi-exclavă (lagată de „trupul ţării” printr-un istm îngust, restul teritoriului fiind detaşat de restul Ucrainei prin golfurile Sivaş şi Karakinit)  prezintă cu totul un alt peisaj etnic decât restul ţării: din cei 2,5 milioane de locuitori, 67% sunt ruşi, 26% ucraineni  şi 10% tătari (turci) (Roncea coord., 2007, 433). Ultima minoritate se bucură de sprijinul din partea Turciei şi are un spor natural uimitor ajungând la un număr de aproape 300 de mii, în condiţiile în care populaţia Republicii Autonome Crimeea a scăzut de la 2,43 milioane de locuitori, în 1989, la 1,99 milioane în 2005 (Serebrian, 2009, 159).

Referindu-se la importanţa geostrategică a peninsulei Crimeea, istoricul Gheorghe I. Brătianu a subliniat că transformarea Mării Negre într-un spaţiu al neutralităţii maritime s-a obţinut în 1859 doar prin distrugerea bazelor navale ruseşti din Crimeea, chiar şi între anii 1919-1920 generalul Vranghel a dat mari bătăi de cap conducerii sovietice prin stăpânirea Sevastopolului. Şi parafrazându-l pe Mackinder, autorul considera peninsula Crimeea un adevărat Heartland al Mării Negre, şi cine stăpâneşte această peninsulă, stăpâneşte întreaga mare (Brătianu, 1943/2004, 77).

În geopolitica eurasiatică peninsula Crimeea reprezintă o formaţiune deosebită „caracterizată de un mozaic etnic tradiţional”, unde orice perturbaţie la nivel politic poate conduce la escaladarea unor impulsuri ostile din partea „ruşilor mici” extrem de naţionalişti şi comunităţii tătare. Astfel încât „alipirea nemijlocită a Crimeii la Rusia va stârni reacţia extrem de negativă a populaţiei ruşilor mici şi va crea probleme pentru integrarea acestei peninsule în sistemul rusesc, prin intermediul teritoriilor ucrainene, ceea ce e puţin probabil. A lăsa Crimeea Ucrainei suverane este la fel de imposibil, fiindcă aceasta va crea un pericol direct pentru securitatea Rusiei şi va provoca o încordare etnică chiar în Crimeea. Ţinând cont de toate acestea, se impune concluzia despre necesitatea acordării unui statut special Crimeii şi de a-i asigura o autonomie maximă sub controlul strategic direct al Moscovei, dar având în vedere şi interesele social-economice şi etnoculturale ale tătarilor din Crimeea” (Dughin, 2011, 253).

Astfel Crimeea se încadrează perfect pe axa conflictului dintre Kiev şi Moscova. Problemele au început când Ucraina a încetat să plătească pentru gazul rusesc solicitând „tarife preferenţiale”, iar în anii 1991, 1992, 1993 au apărut primele semne de neînţelegere între aceasta şi Rusia. Împărţirea flotei sovietice din Marea Neagră, subliniază Charles King (2004/2005, 351) al cărei dispozitiv era revendicat atât de Ucraina, cât şi de Federaţia Rusă, a constituit un exemplu de fricţiuni ce ar fi putut escalada într-un conflict regional de proporţii. Şi asta datorită poziţiei geostrategice pe care o ocupă portul militar Sevastopol (vezi Figura 16) – principala bază de dislocare a flotei din Marea Neagră. Aici se găsea practic întreaga escadrilă menită să asigure securitatea graniţelor maritime de sud ale Uniunii Sovietice. Abia în 1997 ambele părţi au recurs la semnarea unui tratat prin care se împărţea patrimoniul naval sovietic: 81,7% revenind Rusiei şi 18,3% Ucrainei. Prin acest acord Moscova avea dreptul asupra utilizării portului pe o perioadă determinată (prelungit ulterior până în 2017) (Roncea coord., 2007, 436).

Având un guvern marionetă în mâna Kremlinului, Crimeea a declanşat, atât la Kiev cât şi Moscova, declaraţii divergente: una aparţine liderului ultra-naţional Vladimir Jirinovski: „Kuweitul este pentru Irak ceea ce este Crimeea pentru Rusia”, iar cealaltă lui Boris Tarasiuk, fost ministru adjunct de externe la Kiev: „Dacă Rusia ne ia Crimeea, Ucraina va rămâne o ţară nucleară”. Şi nu de puţine ori Rada Supremă a abrogat amendamente la constituţie cerând parlamentului local din Republica Autonomă Crimeea să-şi revizuiască legislaţia în sensul sincronizării ei cu cea ucraineană (Idem, 433).

c) Regiunea separatistă Transnistria

            Transnistria de astăzi reprezintă un teritoriu din stânga Nistrului ale cărei limite corespund în mică măsură limitelor R.A.S.S.M. (Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti) aflată atunci în componenţa Ucrainei şi fondată în 1924 cu scopul de a încuraja iredentismul prosovietic în Basarabia, şi chiar în România, efectul scontat nefiind însă atins (Heintz coord., 2007, 6).  Aceasta oficial cuprindea nu doar raioanele cu populaţie majoritar românească din Transnistria, ci şi Basarabia – fapt care ne demonstrează că ţinta era Moldova istorică în întregime. Începând cu data de 2 august 1940, în urma anexării Basarabiei de către trupele sovietice şi a includerii automate în componenţa RASS Moldoveneşti, Moscova decide formarea unei noi republici unionale R.S.S.M. cu o suprafaţă de 33,7 mii km² şi ale cărei frontiere coincid cu cele ale Republicii Moldova de astăzi. Lipsită, de accesul la Marea Neagră prin trecerea judeţelor Cetatea Albă, Hotin şi Ismail în componenţa RSS Ucrainene, RSSM este supusă unei asamblări de centre industriale puternice în perimetrul din stânga Nistrului (Osoianu, 2003, 8). Această secţionare teritorială a fost realizată şi din cauză că autorităţile de la Moscova nu aveau certitudinea că dominaţia lor asupra teritoriului pruto-nistrean va fi de lungă durată. Pentru a-şi asigura accesul la gurile Dunării şi a preveni orice tip de revendicări teritoriale din partea României, U.R.S.S. a cedat Ucrainei Bugeacul, chiar dacă populaţia ucraineană nu reprezenta decât 1/5 din totalul populaţiei regiunii la acea vreme (Serebrian, 2009, 73), ataşând în schimb acea „pungă etnică” prin care să se poată manevra geopolitic perimetrul. În timpul ocupării României de trupele sovietice în august 1944, apoi a ţărilor din centrul şi sud-estul Europei, Basarabia nimereşte în interiorul Heartland-ului sovietic. Situaţia revine la o „normalitate” în urma declarării independenţei Republicii Moldova în 1991, când fluviu Nistru se transformă într-un veritabil limes (frontieră în trepte) conflictogen (Idem, 74). „Conflictul din Transnistria”, ne spune Dan Dungaciu (2005, 188), a fost declanşat de Moscova ca reacţie la tendinţa pro-românească a Chişinăului de la începutul anilor ’90, încă o dovadă a faptului că acest conflict a fost unul pur geopolitic, în care Armata a 14-a a avut un rol decisiv în confruntare înclinând balanţa în faţa separatiştilor. Moscova nu a ezitat să joace cartea transnistreană când Republica Moldova mergea spre independenţă şi reunire cu România În opinia specialiştilor, miza Kremlinului a fost de a crea un cap de pod pentru interesele sale în Balcani, şi a transforma Republica Moldova într-o marionetă a ruşilor (Dungaciu, 2005; Serebrian, 2009; Iacoban, 1997). Pe parcursul „conflictului” poziţiile Tiraspolului oscilau: dacă la începutul anului 1991 liderii separatişti doreau să obţină pentru regiune un statut limitat de autonomie, zonă economică liberă, etc., abia după 1995 vocile care aclamau o „republică independentă” devin din ce în ce mai auzite: „luând în considerare existenţa de facto a două state independente, problema este cum să convieţuiască aceste două entităţi” declara Linkai, oficial de la Tiraspol (Centrul de Studii Strategice, Analiză şi Presă), ceea ce în sens (geo)politic ar însemna intrarea în a doua fază, cea de „internaţionalizare” a regiunii. Cu siguranţă, nu putem omite faptul că această regiune reprezintă principalul pericol pentru statalitatea moldovenească, însă destul de neglijat a fost rolul geostrategic al acestui teritoriu sub forma unei fâşii de 200 km, or, a reduce perimetrul transnistrian ca vector de interes al Moscovei spre Balcani, afirmaţie susţinută în repetate rânduri de comandantul Armatei a 14-a, generalul Lebed, nu ne clarifică pe deplin contextul geopolitic al conflictului. Consider că miza este cu totul alta, pornind de la ipoteza că Tiraspolul este mult mai îndepărtat de Balcani, şi mult mai apropiat de punctele geostrategice ale Rusiei la Marea Neagră. Rusia poate intra astăzi în Balcani, fie prin portul Sevastopoli, fie prin Ucraina, or, lipsită de acces la Marea Neagră, Republica Moldova este scoasă din această schemă. Desigur că regiunea transnistreană, servind ca instrument pentru controlul Republicii Moldova, a fost concepută şi ca o ameninţare la adresa Ucrainei prin configuraţia unei micro-strategii „Anaconda”. Între anii 1991-1992, pentru a distrage interesul Chişinăului faţă de problema frontierei moldo-ucrainene şi „teritoriile pierdute” în 1940, Kievul a sprijinit tacit regimul separatist, servind drept adevărat spate al frontului pentru „Republica Moldovenească Nistreană” (Serebrian, 2009, 87), un rol primordial l-a avut în acest sens portul Odessa. Aceste eforturi susţinute ale Kievului, mână în mână cu interesele Moscovei, poartă cu sine semnificaţia unei încercări de a contrabalansa influenţa Rusiei prin încercarea de a îndepărta Tiraspolul de propriile regiuni cu tendinţe centrifuge, aici mă refer la estul Ucrainei (Novorussia) şi Crimeea. În pofida aparentei neutralităţi, Kievul însuşi a contribuit la menţinerea conflictului în direcţia Chişinău. Frontiera dintre Ucraina şi „republica moldovenească nistreană” a fost destul de penetrabilă. Aceasta demonstrând, în primul rând, că Transnistria se transformase într-un mijloc al Kievului de a acţiona asupra Rusiei (Idem, 124). Trebuie să înţelegem că separatismul transnistrean va exista atâta timp cât va exista Ucraina ca formă de stat independentă.

În sistemul cvadripartit (Moldova, Rusia, Ucraina, România) pot fi evidenţiaţi mai mulţi vectori de orientare geopolitică (vezi Figura 9). Partea română a avut pe acest segment o cvasi-prezenţă activă, acordul pentru stingerea conflictului din Transnistria , a fost semnat la Chişinău în aprilie 1992 chiar de ministrul de Externe a României, Adrian Năstase. Doar la acest act s-a rezumat implicarea (geo)politică a României în zonă. Să nu uităm că semnarea acordului nu a grăbit încetarea ostilităţilor, acestea au durat pe tot parcursul verii anului 1992.            Insistenţele Chişinăului asupra retragerii Armatei a 14-a din zonă se pot traduce prin încercarea de a deposeda Tiraspolul de atuul geomilitar, ceea ce cu timpul se transformă pentru Republica Moldova într-un impas (geo)politic de restabilire a integrităţii teritoriale. Această staţionare a armatei ruse, devenită în timp o certitudine, a privat Ucraina de prezenţa sa în această ecuaţie, şi în acelaşi timp a reprezentat un „garant” al statalităţii regimului, care încerca prin orice metode să zădărnicească evacuarea muniţiei militare ruseşti. S-a afirmat că „aceasta reprezintă patrimoniul lor naţional”, sau că „evacuarea muniţiei este periculoasă pentru căile de acces”. Iar la încercarea Chişinăului de a invita Ucraina să-şi asume misiunea „căştilor albastre” Rusia a reacţionat cu suspiciune (Centrul de Studii Strategice, Analiză şi Presă), şi această reacţie vine ori de câte ori apare un nou vector de influenţă.

S-a afirmat deseori că acest „conflict” a fost orientat doar împotriva Chişinăului, datorită direcţiei sale de atac. Ignoramus et ignoramibus, poate acest fapt să justifice acţiunea Rusiei de a controla Republica Moldova, în contextul în care aceasta are un rol nesemnificativ din punct de vedere geopolitic? Cu siguranţă se cere un alt model explicativ care ar aduce o doză de lumină în această canava geopolitică. Şi aici putem folosi rolul geostrategic al Transnistriei în cazul unei posibile dezmembrări teritoriale a Ucrainei.

3.2.4. Impasul geopolitic al Republicii Moldova

 

Principala caracteristică geostrategică a Republicii Moldova la începutul anilor ’90 consta în poziţia de zonă de confluenţă a intereselor celor două pan-idei: turcică şi rusă, între două grupări politico-militare – NATO şi Alianţa Militară a C.S.I. Această poziţie a fost transformată într-un dezavantaj pentru Republica Moldova datorită intereselor Rusiei în zona pontică, care continuă să menţină în zona de est a republicii unul dintre focarele de instabilitate din zona Mării Negre. La aceasta se mai adaugă factorul amplasării geografice a republicii în vecinătate directă cu Ucraina – poligonul geopolitic al Federaţiei Ruse.

La 27 august 1991 (astăzi la această dată este marcată „Ziua Republicii”) pe harta politică a lumii apare un nou stat – Rep. Moldova, care se integrează rapid în sistemul politic internaţional şi este recunoscut treptat de o serie de instituţii internaţionale. Contextul declarării independenţei a fost unul propice: puciul împotriva lui Mihail Gorbaciov, secretar general al PC al URSS, a declanşat o reacţie în lanţ prin intermediul căreia majoritatea republicilor unionale şi-au declarat independenţa. Noul stat apărut este recunoscut mai întâi de România, apoi de majoritatea statelor occidentale. Frontierele statului moldovenesc rămân cele stabilite de Stalin imediat după cel de al doilea război mondial, în februarie-august 1944, prin crearea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti (RSSM). Astfel, republica include 6 judeţe din fosta regiune istorică a României – Basarabia (fără extremitatea nordică şi fără partea de sud a regiunii, alipite Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene), şi Transnistria. Astfel încât, din punct de vedere juridic, între Republica Moldova de astăzi şi Principatul Moldovei (întemeiat în 1359), nu există o legătură de succesiune (Serebrian, 2009, 78). Declaraţia de independenţă, adoptată în unanimitate în 1991 de legislativul din Chişinău, trebuie să fie citită prin prisma impasului identitar. Sociologul Dan Dungaciu (2009,102-103) remarca existenţa a două interpretări geopolitice a acestui act: „Pe de-o parte, cei care citeau Declaraţia de independenţă ca independenţă faţă de Moscova, pe de altă parte, cei care o vedeau ca independenţă faţă de România. Pentru cei din prima tabără era o oportunitate pentru apropierea treptată faţă de Bucureşti […] Cea de a doua tabără vedea Declaraţia ca pe o blocare a oricăror referinţe la 1918 sau la situaţia de dinaintea Pactului Molotov-Ribbentrop. Se includ aici adepţii C.S.I. de ieri şi de azi, moldoveniştii primitivi de extracţie sovietică sau cei care doreau aderarea Republicii Moldova la eventuala uniune Rusia-Belarus”. Chiar şi Bucureştiul a reacţionat într-un sens de catalizator al acestei „independenţe”, prin recunoaşterea Republicii Moldova de legislativul român la 3 septembrie 1991 (singurul vot „împotrivă” a aparţinut deputatului Claudiu Iordache).

În realitate este vorba despre o triplă axă conflictuală: cea transnistreană, nodul conflictual sud-basarabean şi problema frontierei moldo-ucrainene. Dintre toate acestea, rolul primordial în a „şantaja” Chişinăul îi revine diferendumului transnistrean, prin care se suprapun şi celelalte conflicte. De exemplu, Tiraspolul a folosit districtul autonom Gagauz Yeri ca factor de presiune îndreptat împotriva Chişinăului. Analizând situaţia per ansamblu, vedem că Rusia a contracarat astfel implicarea celuilalt actor cu interese în zonă – Turcia – care urmăresc litoralul nordic al Mării Negre: peninsula Crimeea, unde se află minoritatea tătară; Bugeacul cu minoritatea găgăuză şi Bulgaria. Iniţiativa Turciei în acest sens duce la crearea unei pârghii instituţionale de preluare a controlului asupra „vidului de putere” – Summitul de la Istanbul (25 iunie 1992) care marchează apariţia Organizaţia de Cooperare Economică la Marea Neagră (OCMN). Totuşi, deşi a câştigat încrederea Chişinăului, Turcia pierde în faţa Rusiei în ceea ce priveşte Gagauz Yeri. Or, în urma procesului intens de rusificare culturală din U.R.S.S. găgăuzii s-au simţit în 1991 mai apropiaţi de Federaţia Rusă, decât de Ankara sau Chişinău. Aceştia doreau păstrarea Uniunii şi oficializarea limbii ruse (alături de alte două: română şi găgăuză). Acest anacronism este amplificat şi de prezenţa în teritoriu a Tiraspolului, care a furnizat în 1992 arme liderilor găgăuzi în vederea organizării propriilor forţe de „rezistenţă”. Atât Transnistria, cât şi Găgăuzia funcţionează ca nişte „detonatori” latenţi în calea reunirii Basarabiei cu România. Chiar dacă zona transnistriană nu ar mai periclita această opţiune, regiunea autonomă Gagauz Yeri şi raionul Taraclia s-ar putea opune cu înverşunare acestei opţiuni geopolitice a Republicii Moldova. Pentru a explica această cauză, trebuie să amintim că anul 1994 a reprezentat atât pentru Ucraina, cât şi pentru Republica Moldova, o reorientare spre Est în sens politic şi în sens economic (Serebrian, 2009, 89). Alegerile desfăşurate în Republica Moldova pe 27 februarie 1994 au adus ascensiunea Partidului Democrat Agrar (de stânga, cu o agendă pro-„moldovenească”), şi ulterior adoptarea noii Constituţii din iulie 1994, care promitea un statut de autonomie pentru Transnistria, iar prin intermediul Legii privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri) acest district capătă dreptul de a ieşi din componenţa Republicii Moldova în caz că aceasta decide să se unească cu un alt stat.

Deşi în anul 1993 preşedintele Republicii Moldova, Mircea Snegur, a manifestat un ultim gest de curaj: fiind susţinut de majoritatea parlamentară, decide în august retragerea Republicii Moldova din C.S.I., totuşi revenirea acesteia sub umbrela Comunităţii a fost una definitivă odată cu ratificarea Chartei C.S.I – cu menţiunea că Republica Moldova se autoexcludea atât din exerciţiile militare ale Comunităţii, cât şi din zona rublei) (Cioroianu, 2009, 275).

Şi totuşi, care ar fi interesul Rusiei în Republica Moldova? Dacă această ţară ocupă un loc nesemnificativ din punct de vedere geopolitic, Transnistria poate fi analizată deja ca regiune necontrolabilă de guvernul de la Chişinău. Or, o pârghie mai importantă a Rusiei în zonă este astăzi Găgăuzia, pe când statutul geopolitic al Transnistriei ar putea face parte dintr-o altă configuraţie strategică, deoarece Ismailul şi Odessa (porturi situate în apropierea regiunii separatiste) sunt puncte mult mai importante pentru geostrategia regioanlă a Rusiei ca „porţi pontice”, decât întreaga Basarabie.

IV. Concluzii

 

            4.1. Concluziile lucrării

 

Pornind de la ipoteza că aderarea Republicii Moldova la spaţiul C.S.I. poartă cu sine semnificaţii aparte în raport cu interesele geostrategice ale Rusiei în zona pontică, şi acestea sunt legate indiscutabil de statutul Ucrainei.

Ca rezultat al cercetării comprehensiv-analitice, am remarcat că factorul ucrainean în viziunea geopolitică a Kremlinului este de importanţă vitală, atunci când se vorbeşte despre accesul acesteia spre mările calde. Ceea ce ne demonstrează pe deplin că Rusia a fost mult mai interesată să controleze o Ucraină „unită” şi cvasi-independentă de metropola moscovită, decât o Ucraină „divizată” situată în afara „străinătăţii imediate”. De aceea Rusia a recurs la o aplicare a strategiei clasice a „barajelor circulare” (strategia „Anaconda”) de a izola Ucraina de accesul său la Marea Neagră folosind triada geostrategică: Novorussia (estul Ucrainei), Republica Autonomă Crimeea şi Transnistria – toate reprezentând enclave aflate sub presiunea factorului (geo)politic rus.

În urma cercetării am relevat faptul că explicaţia aderării „stângace” în spaţiul C.S.I. a Republicii Moldova este una da factură geostrategică, de a legitima şi păstra în matca statalităţii moldoveneşti a unei regiuni separatiste militarizate, cu scopul de a împiedica atât unirea Republicii Moldova cu România, cât şi posibilitatea de a controla eventuala destrămare a Ucrainei. Această tendinţă centrifugă a statalităţii ucrainene este des speculată de geopoliticienii ruşi, iar evoluţiile geopolitice din prezent confirmă faptul că Ucraina se află în pragul colapsului geopolitic. Dispariţia statului ucrainean de pe harta globală este percepută de Moscova favorabil, doar în cazul în care reuşeşte să-şi (re)câştige vechile posesiuni geostrategice în zona extinsă a Mării Negre. De aceea putem lesne trage concluzia că existenţa regiunii separatiste trasnistrene este strict legată de existenţa statului ucrainean.

Perceput ca un poligon rusesc, C.S.I. a funcţionat, şi continuă să funcţioneze ca un  mecanism de izolare geopolitică şi geoeconomică a Heartland-ului în faţa înaintării blocului atlantist. Factorul perturbator ale regiunilor secesioniste din arealul C.S.I. provoacă un haos geopolitic controlat de Kremlin, să nu uităm că ţările „disidente” au fost aduse în Comunitate în contextul şantajului militar. Astfel încât aceasta organizaţie, edificată prin intermediul tensiunilor interne din republicile unionale, nu a excelat nici la capitolul economic, iar în prezent soluţionarea acestor conflicte devine „îngheţate” atâta timp cât Rusia manifestă interes în regiune.

            4.2. Contribuţii proprii

 

Prin prezenta lucrare mi-am propus să elaborez un model explicativ al integrării Republicii Moldova în spaţiul C.S.I. din perspectiva intereselor geopolitice ale Rusiei în spaţiul pontic, aducând în discuţie teza destrămării controlate a Ucrainei, în opoziţie cu cea a orientării geostrategice a regiunii transnistrene pe vectorul balcanic.

Din păcate nu am găsit studii care să valorifice pe deplin această ipoteză, mai mult decât atât, ea este infirmată de geopoliticianul Oleg Serebrian, fapt care, trebuie să recunosc, mi-a conferit o anumită doză de nesiguranţă în procesul de cercetare.

Îmi exprim speranţa că ipoteza de la care am pornit să fie utilizată şi în alte lucrări ştiinţifice pentru o abordare mai exhaustivă a regiunii extinse a Mării Negre şi implicaţiile sale geopolitice.

            4.3. Reflecţii personale privind experienţa de elaborare şi redactare a lucrării

 

În procesul analizei teoriilor geopolitice prin specificarea cauzelor, naturii şi caracterului vectirilor geopolitici din zonă, am avut ocazia să ma familiarizez cu operele unor autori consacraţi privind spaţiul estic.

Aşa cum mă şi aşteptam de altfel, nu am întâlnit studii care să aprofundeze problematica spaţiului pruto-nistrean în contextul arealului pontic. Aceasta fiind şi premisa de la care am pornit, încercând să găsesc evenimentele geopolitice relevante care să pună în lumină cronologia falimentului geopolitic al Republicii Moldova, care a grăbit integrarea într-o structură politico-militară ce nu a dus rezolvarea diferendumului transnistrean mult-discutat în cercurile oficiale de la Chişinău.

Accesul la documentele oficiale (Doctrina militară a Rusiei din 1993, Acordul de constituire a Comunităţii Statelor Independente etc.) mi-ar fi permis, de altfel, să studiez mai aprofundat poziţia pe care o ocupă Republica Moldova în geopolitica „vecinătăţii apropiate”, iar articolele din presa rusă a anilor ’90 mi-ar fi permis schiţarea peisajului socio-politic a Federaţiei Ruse. Sper că demersul meu în acest sens va fi auzit, iar pe viitor vor apărea mai multe studii/articole din presă care să abordeze ipoteza enunţată

            4.4. Recomandări pentru cercetările viitoare

 

În vederea unor viitoare cercetări privind această temă, trebuie să remarc importanţa utilizării şi a perspectivelor identitare, or, Republica Moldova reprezintă un creuzet de suprapuneri identitare. Devenind subiect interesant pentru cercetătorii din domeniul geopoliticii, spaţiul Basarabiei, situat la confluenţa intereselor marilor pan-idei, este unic din perspectiva geopoliticii regionale a României. Înţelegerea mecanismelor care au influenţat în trecut apariţia unor structuri (supra)naţionale ne poate ajuta în a elabora scheme explicative privind evoluţia acestor structuri.

Aş vrea să recomand celor care intenţionează să urmeze aceeaşi cale să ia în calcul şi aspectul important pe care îl are geopolitica ortodoxiei în spaţiul pontic, şi aici mă refer la faliile/axele civilizaţionale care trec peste hotarele arbitrare ale statelor şi se transformă în hărţi mentale, gata oricând să reconfigureze percepţia propriei realităţi a individului.

Bibliografie

 

Resurse bibliografice

  • Aderhold, Carl (eds.). (1999). L’Atlas Géopolitique & culturel du Petit Robert des noms propres. Paris: Dictionanaires Le Robert.
  • Asmus D., Jackson P. (2005). „Marea Neagră şi frontierele libertăţii”. În Victor Roncea (coord.). (2005). Axa. Noua Românie la Marea Neagră. Bucureşti: Ziua
  • Baltasiu, Radu, Bădescu, Ilie. (2007). Geopolitica. CD-Rom, s.l.: Beladi.
  • Bădescu, Ilie. (2004). Tratat de geopolitică, vol. 1. Bucureşti: Editura Mica Valahie.
  • Bădescu, Ilie, Dungaciu, Dan, Cristea, Sandra, Degeratu, Claudiu şi Baltasiu, Radu. (1995). Sociologia şi geopolitica frontierei, vol. 1. Bucureşti: Floarea Albastră.
  • Brătianu, Gheorghe, I. (1941/1942). „Chestiunea Mării Negre”. În Ilie Bădescu et al. (1995). Sociologia şi geopolitica frontierei. Bucureşti: Floarea Albastră.
  • Brătianu, Gheorghe, I. [1998](1999). Marea Neagră de la origini până la cucerirea otomană (ediţia a II-a revăzută) (trad. Michaela Spinei). Iaşi: Polirom.
  • Brătianu, Gheorghe, I. [1943](2004). Basarabia: drepturi naţionale şi istorice (trad. Edi Săvescu). Bucureşti: Tritonic.
  • Brzezinski, Zbigniew. [1997] (2000). Marea tablă de şah. Supremaţia americană şi imperativele sale geostrategice (trad. Aureliana Ionescu). Bucureşti: Univers Enciclopedic.
  • Cioroianu, Adrian. (2009). Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială. Bucureşti: Curtea Veche Publishing.
  • Chauprade, Aymeric, Thual, François. [2000] (2003). Dicţionar de geopolitică: state, concepte, autori. (trad. Şerban Dragomirescu). Bucureşti: Corint.
  • Chelcea, Septimiu. (2007). Cum să redactăm o lucrare de licenţă, o teză de doctorat, un articol ştiinţific în domeniul ştiinţelor socioumane (ediţia a IV-a revizuită). Bucureşti: Comunicare.ro.
  • Chircă, Sergiu, I. (1997). Basarabia. Lupta continuă. Chişinău: Editura Arc.
  • Cohen, Saul, B. [1963] (1973). Geography and Politics in a World divided (ediţia a II-a). New York, London, Toronto: Oxford University Press.
  • Diaconescu, Constantin. (2010). Geopolitica axei mărilor: Marea Neagră – Marea Caspică – Marea Mediterană. Teză de doctorat nepublicată, Universitatea Bucureşti.
  • Dobrescu, Paul. (2008). Geopolitica (ediţia a II-a). Bucureşti: Comunicare.ro.
  • Dughin, Aleksandr, G. [1997] (2011). Bazele geopoliticii. Viitorul geopolitic al Rusiei, vol. 1. (trad. Valentina Roşca). Bucureşti: Eurasiatica.
  • Dungaciu, Dan. (2005). Moldova ante portas. Bucureşti: Tritonic.
  • Dungaciu, Dan. (2009). Cine suntem noi? Cronici de la Est la Vest. Chişinău: Cartier.
  • Fadeev, Rostislav. (1860). „Şestdesiat let kavkazkoi voinî”. Tiflis. În Geoffrey Hosking. [1997] (2001). Rusia: popor şi imperiu 1552-1917 (trad. Dana Crăciun, Hortensia Pârlog şi Maria Teleagă). Iaşi: Polirom.
  • Foucher, Michel. (1988). Fronts et frontières. Un tour du monde géopolitique. Paris: Fayard.
  • Friedman, George. (2009). Următorii 100 de ani. Previziuni pentru secolul XXI. Bucureşti: Litera.
  • Harvey, Lee şi MacDonald, Morgan. (1993). „Doing Sociology. A Practical Introduction”. În Septimiu Chelcea. (2004). Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative şi calitative (ediţia a II-a revăzută). Bucureşti: Editura Economică.
  • Heintz, Monica (coord.). (2007). Stat slab, cetăţenie incertă. Studii despre Republica Moldova. Bucureşti: Curtea Veche Publishing.
  • Hosking, Geoffrey. [1997](2001). Rusia: popor şi imperiu 1552-1917 (trad. Dana Crăciun, Hortensia Pârlog şi Maria Teleagă). Iaşi: Polirom.
  • Huntington, Samuel, P. [1997](1998). Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale (trad. Radu Carp). Oradea: Editura Antet.
  • Iacoban, Mircea, R. (1995). O cronică a Basarabiei 1990-1995. Iaşi: Editura „Junimea”.
  • Kennan, George, F. (1947). „The Sources of Soviet Conduct”. În Gearóid Ó Tuathail, Simon Dalby, Paul Routledge (eds.) (1998). The Geopolitics Reader. London and New York: Routledge.
  • King, Charles. [2000](2002). Moldovenii, România, Rusia şi politica culturală (trad. Diana Stanciu). Chişinău: Editura Arc.
  • King, Charles. [2004](2005). Marea Neagră: o istorie (trad. Dorian Branea şi Cristina Chevereşan). Timişoara: Brumar.
  • Lacoste, Yves. (1985). „La Géographie ça sert, d’abord, à faire la guerre”. În Ilie Bădescu et al. (1995). Sociologia şi geopolitica frontierei. Bucureşti: Floarea Albastră.
  • Mackinder, Halford. (1904). „The Geographical Pivot of History”. În Gearóid Ó Tuathail, Simon Dalby, Paul Routledge (eds.) (1998). The Geopolitics Reader. London and New York: Routledge.
  • Mahan, Alfred, T. (1987). „The Influence of Sea Power upon History. 1660-1783”. În Paul Dobrescu (2008). Geopolitica (ediţia a II-a). Bucureşti: Comunicare.ro.
  • Nazare, Vasile. (2008). „Turcia şi jocurile de putere din Bazinul Mării Negre”. În Geopolitica: revistă de geografie politică, geopolitică şi geostrategie, Anul VI, Nr. 25, „Turcia – punte euroasiatică”. Bucureşti: Top Form.
  • Neguţ, Silviu. (2008). „Turcia/Imperiul Otoman – o mare putere: creştere şi descreştere”. În Geopolitica: revistă de geografie politică, geopolitică şi geostrategie, Anul VI, Nr. 25, „Turcia – punte euroasiatică”. Bucureşti: Top Form.
  • Nicu, Dan. (2008). Copiii vitregi ai istoriei sau Se caută o revoluţie pentru Basarabia. Chişinău: Prut Internaţional.
  • Nicu Sava, Ionel. (1997). Geopolitica: teorii şi paradigme clasice. Şcoala geopolitică germană. Bucureşti: Info-Team.
  • Patrichi, Viorel. (1998). Mircea Druc sau Lupta cu ultimul imperiu. Bucureşti: Zamolxe.
  • Pipes, Richard. (1975). „Reflections on the nationality problems in the Soviet Union”. În Henry L. Tischler [1983] (1990). Introduction to Sociology (ediţia a III-a). Fort Worth, Chicago, San Francisco, Philadelphia, Montreal, Toronto, London, Sydney, Tokyo: Holt, Rinehart and Winston , Inc.
  • Pop, Adrian (coord.), Pascariu, Gabriela, Angliţoiu, George, Purcăruş, Alexandru. (2006). România şi Republica Moldova – între politica europeană de vecinătate şi perspectiva extinderii Uniunii Europene. Bucureşti: Institutul European din România.
  • Ramonet, Ignacio. [1997](1998). Geopolitica haosului (trad. Matilda Banu). Bucureşti: Doina.
  • Roncea, Victor (coord.). (2007). Eroi pentru România. Transnistria şi ameninţările Rusiei la Marea Neagră. Bucureşti: Semne.
  • Secrieru, Stanislav. (2008). Rusia după imperiu: între putere regională şi custode global. Iaşi: Institutul European.
  • Serebrian, Oleg. (1998). Va exploda Estul? Geopolitica spaţiului pontic. Cluj-Napoca: Editura Dacia.
  • Serebrian, Oleg. (2006). Dicţionar de geopolitică. Iaşi: Polirom.
  • Serebrian, Oleg. (2009). Despre geopolitică. Chişinău: Cartier.
  • Simileanu, Vasile, Săgeată, Radu. (2009). Geopolitica României. Bucureşti: Top-Form.
  • Soljeniţîn, Aleksandr. [1998] (2000). Rusia sub avalanşă (trad. Inna Cristea). Bucureşti: Humanitas.
  • Spykman, Nicholas, J. (1944). „The Geography of the Peace”. În Paul Dobrescu (2008). Geopolitica (ediţia a II-a). Bucureşti: Comunicare.ro.
  • Stafi, Ion. (2005). Spovedaniile Basarabiei. Chişinău: Bons Offices.
  • Teclean, Cezar. (2006). Comunitatea Statelor Independente: coordonate politico-geografice, geopolitice şi geostrategice. Iaşi: Editura Pim.

Resurse Internet:

  • Centrul de Studii Strategice, Analiză şi Presă. (2001). Basarabia la răscruce. Cadrul regional şi geopolitic. [Online] Disponibil pe: http://www.intelnet.8m.net [Accesat la data de 24.04.2011].
  • Centrul Cercetărilor Conservatoare. (2011). Центр консервативных исследований. [Online] Disponibil pe: http://konservatorizm.org [Accesat la data de 10.04.2011].
  • Dughin, Aleksandr. (2010). Русская школа геополитики (лекция 3). Curs universitar nepublicat. Universitatea de Stat din Moscova „M.V. Lomonosov”. [Online] Disponibil pe: http://www.evrazia.tv [Accesat la data de 11.04. 2011].
  • Dughin, Aleksandr. (2010). Становление русской государсвенности (лекция 5). Curs universitar nepublicat. Universitatea de Stat din Moscova „M.V. Lomonosov”. [Online] Disponibil pe: http://www.evrazia.tv [Accesat la data de 11.04. 2011].
  • Dughin, Aleksandr. (2010). Геополитика московского царства (лекция 7). Curs universitar nepublicat. Universitatea de Stat din Moscova „M.V. Lomonosov”. [Online] Disponibil pe: http://www.evrazia.tv [Accesat la data de 11.04. 2011].
  • Ionescu, Costin. (2005). Marea Neagră – un pivot geopolitic în dispută?. Revista „Geopolitica”, Nr. 1(5)/2005, An IV. [Online] Disponibil pe: http://geopolitica.ro [Accesat la data de 11.04.2011].
  • Legea privind statutul juridic special al Găgăuziei Nr. 344-13 din 23.12.1994. Publicat în Monitorul Oficial nr. 3-4/14.01.1995. [Online] Disponibil pe: http://www.e-domocracy.md [Accesat la data de 2.03.2011].
  • Osoianu, Ion. (2003). Federalizare sau regionalizare? Experienţa europeană, perspectivele Republicii Moldova. Chişinău: Institutul de Politici Publice. [Online] Disponibil pe: http://www.ipp.md [Accesat la data de 27.10.2010].
h1

Ruga – DRAPELUL ROMÂNESC

Aprilie 7, 2011

h1

A. Vlahuţă despre Mihai Eminescu

Ianuarie 15, 2011

Într-una din zile am deschis o carte din biblioteca personală de care nici nu ştiam. Este vorba despre o culegere de schiţe şi poezii a lui A. Vlahuţă cu titlul „Din Goana vieţii”, Editura Librăriei Leon Alcalay, Ediţia a II-a apărută în 1908. La 15 ianuarie 2011 se împlinesc 161 ani de la naşterea poetului M. Eminescu, acel Hyperion al poeziei aflat în permanentă căutarea a infinitului, şi în acelaşi timp, acel „român absolut”, cum îi spunea Petre Ţuţea, a cărui iubire de Patrie i-a provocat atâta suferinţă. În semn de omagiu faţă de marele poet voi reproduce în următoarele rânduri un text, şi în acelaşi timp, poate ultimul portret al poetului schiţat cu atâta grijă de A.Vlahuţă: Read the rest of this entry ?

h1

Noii Golani invită românii la Alba Iulia pe 1 Decembrie

Noiembrie 28, 2010

Potrivit blogului 1decembrie1918:
Dupa ce anul trecut am sărbatorit Ziua Unirii în prima provincie unită cu ţara, adica Basarabia, la Chişinau, anul acesta atenţia noastră se îndreaptă spre oraşul, care la 1 Decembrie 1918 primea mii de români din toate colţurile României.

Vom pleca organizat, cu autocare din Bucureşti, Sibiu şi Iaşi. Autocarul care pleaca din Bucuresti catre Cetatea Unirii mai are 10 locuri disponibile, cei interesati pot rezerva un loc la numarul de telefon 0741 453 586.

Îi invităm pe fraţii din Basarabia care nu pot ajunge la Alba Iulia să participe la sărbatoarea organizată in Chisinau care va începe la ora 16.00 din faţa Academiei de Ştiinte a Moldovei – langa hotelul Naţional. De asemenea ii rugam pe toţi basarabenii să meargă la vot pe 28 noiembrie şi să voteze împotriva comuniştilor. Pentru viitorul nostru, comun.

Programul Noilor Golani la Alba Iulia poate fi găsit aici.

Sursa: romanism.net

h1

Golgota Basarabiei

Noiembrie 19, 2010

Partea I

Partea II

Partea III

Partea IV

Partea V