Odessa, un simbol al rezistenţei sau al laşităţii sovietice?

A fost asaltul asupra Odessei sovietice, într-adevăr, o victorie a Armatei române? În toamna anului 1941, Cartierul General al Armatei Roşii a hotărât transferul tuturor forţelor militare dispuse pe frontul din Odessa către Crimeea, acolo unde trupele germane câştigau teren. Mareşalul Antonescu reuşea, astfel, să cucerească „fortăreaţa bolşevismului”. A fost, deci, Odessa un simbol al rezistenţei sau unul al laşităţii sovietice?

Continuă lectura

Luptele trupelor blindate din Armata Română în Bucovina, Basarabia, Ucraina și Crimeea. 1941-1942

Unitățile de tancuri. După izbucnirea celui de al doilea război mondial, la 1 septembrie 1939, sistemul de alianțe în care era angajată România și-i garantau integritatea teritorială, s-a prăbușit. Rând pe rând Cehoslovacia, Polonia, Danemarca, Norvegia, Olanda, Belgia și Franța au fost ocupate de armata germană. La înfrângerea și împărțirea Poloniei a contribuit și armata sovietică care apoi, în urma „Războiului de iarnă” a ocupat o parte din Finlanda. Prinsă în cleștele Germaniei și U.R.S.S. care își urmăreau interesele strategice și satisfacerea pretențiilor aliaților minori, România a fost constrânsă în 1940 să cedeze mari părți din teritoiul său: nordul Bucovinei și Basarabia, către U.R.S.S., nord-vestul Transilvaniei, către Ungaria și sudul Dobrogei, către Bulgaria.

Pentru a recupera o parte din teritorii, România s-a aliat cu Germania și celelalte puteri ale Axei și, la 22 iunie 1941, a intrat în război împotriva Uniunii Sovietice pentru a elibera Basarabia și Bucovina de nord. Continuă lectura

Holocaustul comunist

„Nu există o societate comunistă, ci o dominaţie

comunistă asupra unei societăţi care supravieţuieşte cum poate”

(Vladimir Volkov)

Odată cu înaintarea frontului, în martie 1944 puterea sovietică este din nou instaurată în Basarabia. Chiar din primii ani, concomitent cu organele de partid şi de stat oficiale ale R.S.S.M., dominate exclusiv de străini, la Chişinău activa şi aşa-numitul Birou pentru Moldova al comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic) din Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, compus din opt subunităţi stabilite pe ramuri de activitate: propagandă şi agitaţie (în frunte cu S.G. Zelionov, A.I. Soloviov, M.I. Smirnov); agricultură (P. N. Lealin, C. P. Mitiuşkin); administraţie (A. V. Miciurin); finanţe şi planificări (P. V. Readov); transport (A. I. Federenko); activitate feministă (M. I. Andreev, I. M. Zeniţov). Preşedinte şi preşedinte-adjunct ai acestui Birou au fost, în anii 1947-1949, A.V. Ivanov şi respectiv V.S. Efremov. După numele de familie ale împuterniciţilor enumeraţi ne putem da seama cu uşurinţă cine sunt vinovaţii penuriei de alimentare ce a dus la înfometarea a sute de mii de români basarabeni în anii 1946 şi 1947. „Evident despre acest organ nu era voie să se vorbească, aşa ca să afle muritorii de rând. Astfel, aparent treburile obşteşti ale noii republici sovietice erau dirijate de conducerea republicană de partid şi de stat, pe când în realitate ea servea doar de paravan în dosul căreia se afla stăpânirea efectivă a ţinutului[1]

Mai trebuie, oare, în atare situaţie, să ne mirăm că, urmând cu smerenie indicaţiile de la Moscova, conducătorii din republică fixau în toiul secetei din primăvara anului 1946 o medie a recoltei agricole de 5-6 ori mai mare faţă de cea posibilă?[2] Continuă lectura

În spatele frontului

Curând războiul a trecut dincolo de Nistru, în stepele Ucrainei, şi a tot înaintat spre est până când şi ecoul i s-a pierdut.

Conducerea României considera că Basarabia şi nordul Bucovinei, „fiind ocupate prin agresiune militară de către sovietici, dreptul de suveranitate a României asupra lor n-a încetat nici un moment, a aparţinut de jure, deşi, în fapt a fost împiedicată a-l exercita. Prin izgonirea agresorului din aceste teritorii în iulie 1941, statul român a intrat în posesia, de fapt, a drepturilor sale.”[1] Şi a procedat la reinstaurarea administraţiei româneşti. La 6 iulie 1941, când operaţiile militare erau în toi, la Iaşi are loc prima instruire practică a aparatului administrativ şi a celui de siguranţă şi ordine, destinat Basarabiei şi nordului Bucovinei. La 15 iulie, generalul Constantin Voiculescu a fost numit împuternicit al conducătorului statului pentru Basarabia. Până la 25 iulie toţi prefecţii, pretorii şi notarii se găseau la locurile unde au fost numiţi. Noul aparat administrativ avea ca obiective imediate asigurarea liniştii şi ordinii, strângerea recoltei de vară şi trecerea ei în întregime în proprietatea statului.

„Statul a distribuit posesorilor de pământ cantităţile necesare întreţinerii lor şi a familiilor lor, a organizat aprovizionarea întregii populaţii şi a depozitat restul de produse care au fost folosite şi ca mijloc de plată a unor munci prestate de populaţia locală, până la înlocuirea totală a monedei sovietice – rubla.”[2] Astfel încât, localnicii erau obligaţi să presteze diferite munci în condiţiile timpului de război, iar plata se făcea după rezultatul muncii lor. Cursul de schimb al monedei a fost de la început de 1 rublă = 1 leu, apoi a fost modificat: 1 rublă = 5 lei. Tot în această perioadă a fost efectuat un recensământ administrativ şi unul statistic în scopul bunei organizări şi guvernări. La 1 octombrie 1941, conducătorul statului român, Ion Antonescu, a dispus ca fondurile de comerţ ale cooperativelor ce au funcţionat anterior în Basarabia şi Bucovina să nu fie considerate ca pradă de război, ci să fie trecute cooperativelor locale. În condiţiile de război, s-au luat în evidenţă mărfurile de strictă necesitate vitală. Ele se distribuiau conform listelor.

Buletinul Oficial al guvernământului Basarabiei din 30 ianuarie 1942 ne prezintă tabloul plasei Floreşti, compusă din 18 comune: Căpreşti, Ciutuleşti, Cotiujenii Mari, Coşerniţa, Cuhureşti, Cuşmirca, Floreşti (inclusiv Vărvăreni), Gura Camencii, Mărculeşti, Poiana-Cunicea, Pohoarne, Prajila, Răduleni, Sănătăuca, Ţîra, Vadu Raşcu, Văscăuţi. Primar al comunei Floreşti era Ion Spânu, notar – Siptimiu Pop.

La 2 octombrie 1943, postul de primar al comunei Floreşti e preluat de Ion Armaşu, cel de notar – de Nicolae Cibotaru. Ca ajutor de primar au fost propuşi Serghei Moldovanu în târgul Floreşti, Grigore Rusu la Vărvăreni şi ignat Guranda în Floreşti-sat, ca secretar comunal – Andrei Grădinaru, care se aflase anterior în acest post încă din octombrie 1935.[3]

Dintr-un proces verbal de inspecţie, semnat de prim-pretorul plasei Floreşti Dumitru Casian şi şeful postului de jandarmi Voiculescu, la 3 noiembrie 1943, aflăm că această comună nu are primar. La data inspecţiei sale, primăria avea numai cinci funcţionari: picherul, adică supraveghetorul de drumuri, Teodor Moldovanu, agentul statistic Efrosinia Bulat, ajutorul de primar Ignat Guranda pentru Floreşti-sat şi Nichifor Ciubotaru pentru Vărvăreni.[4] La 23 iunie comuna Floreşti (Floreşti-sat, Floreşti-oraş şi Vărvăreni) înregistra  1800 de gospodării. Populaţia constituia 4920 suflete, inclusiv intelectualii cu familiile lor – 456 persoane, pensionarii cu soţiile  – 105 persoane. Aceste date au fost înscrise într-o listă de distribuire a zahărului.[5]

În această perioadă, la Floreşti slujeşte protoiereul Ioan Ştiuca, el fiind şi protopop al cercului 3 bisericesc al judeţului Soroca. Protopopia avea sediul în casa parohială a bisericii „Sf. Mitrofan” din Floreşti şi cuprindea 30 biserici. Cea mai mare grijă a protoiereului Ioan Ştiuca era să restabilească bisericile din Vărvăreni şi Ghindeşti, care au fost avariate în timpul luptelor din iulie 1941. În 1961, autorităţile sovietice au închis biserica din Vărvăreni. Ea şi-a reluat activitatea numai după proclamarea independenţei Republicii Moldova.

În primele luni ale anului 1944 ecoul războiului din nou se aude, uriaşa hoardă din est se reîntoarce pe Nistru. O parte din locuitori dau dovadă de precauţie şi cer autorizaţii de evacuare a avuţiei lor pe malul drept al Prutului, în localităţile unde se aflau rudele, prietenii lor sau aveau înţelegere prealabilă de a se stabili.


[1] Eliberarea Basarbiei şi a nordului Bucovinei. Bucureşti, 1999, p.  334

[2] Idem, p. 338

[3] ANRM. F. 2071, inv. 1, u.p. 545, f. 5. apud V. Trofăilă, op. cit, p. 82

[4] Idem, u.p. 545, f. 22. apud V. Trofăilă, op. cit., p. 83

[5] Idem, u.p. 653, f.f. 260, 390. apud V. Trofăilă, op. cit, p. 83