Comunicare științifică: „Represiunile regimului sovietic asupra populației din Basarabia și Bucovina de Nord (1940-1941)”

after_a_quarter_of_a_century_big

În perioada 2o-21 noiembrie 2014, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) și Fundația Culturală „Memoria” au organizat la Școala Națională de Studii Politice și Administrative (SNSPA) conferința internațională „După 25 de ani. Istoriile și memoriile comunismului”.

Conferinţa și-a propus să analizeze trecutul comunist şi moştenirea lui post-comunistă într-un efort de a înţelege atât regimul ce a schimbat structural România şi Europa de Est cât şi consecinţele acestui fenomen pe termen lung. 25 de ani după căderea comunismului în Europa Centrală şi de Est, memoria şi istoria acestui regim rămân controversate. Pe de o parte, istoria comunismului în regiune stă sub semnul denunţării crimelor săvârşite de acest regim. Pe de altă parte, mai ales în unele cercuri intelectuale de stânga, se aduce în discuţie aşa-numita „modernitate a comunismului”.

În cadrul acestei conferințe a participat și dl. Nicolae Țîbrigan, asistent de cercetare în cadrul Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale al Academiei Române, cu comunicarea științifică: „Represiunile regimului sovietic asupra populaţiei din Basarabia şi Bucovina de Nord (1940-1941)” ce poate fi descărcată de AICI.

Continuă lectura

Nicolae Țîbrigan: În vizită la Muzeul ostaşului român din Republica Moldova

Material realizat de Nicolae Ţîbrigan, înscris în concursul „Proiect România”, organizat de Forumul Internațional al Jurnaliștilor Români (FIJR)
În vizită la Muzeul ostașului român „Memoria” din Republica Moldova „Trecătorule, mergi și spune Spartei că am murit pentru a ne supune legilor sale”, așa este gravat monumentul de la Porțile de Foc din Grecia închinat bravilor spartani în lupta contra perșilor.
Îmi amintesc de acest citat ori de câte trec prin părțile Floreștiului din nordul Republicii Moldova pentru a-l vizita pe unchiul Victor Țîbrigan. În ciuda obstacolelor și greutăților vremii, dânsul a reușit să înființeze în 2007 Muzeul ostașului român „Memoria” în comuna Vărvăreuca, raionul Florești. Să nu uităm că în acea perioadă întreaga republică era sub regim comunist, iar unchiul a colectat în jur de o mie de exponate: fotografii, documente istorice, amuniții din primul și al doilea Război Mondial, tablouri, obiecte de etnografie, cult și arheologie, și să le ducă pe toate în propria casă pe care a transformat-o în muzeu fiind forțat de împrejurări. Deși clădirea muzeul necesită reparații, iar condițiile actuale nu sunt adecvate pentru conservarea exponatelor, unchiul nu s-a lăsat descurajat și întreține acest muzeu din pensia personală. Din totdeauna l-am știut ca fiind un entuziast și sunt mândru că în Basarabia încă mai există astfel de oameni. Înseamnă că nu e totul pierdut.
Mai mult decât atât, în 2003 a ridicat o cruce și a reparat fântâna de pe înălțimea Bortoasa, pe care localnicii o numesc acum „Fântâna Eroilor”. Anume acolo, în zilele de 13-14 iulie 1941, au căzut cu moarte de erou 35 ostași români din divizia 14 infanterie (regimentul 39 infanterie „Petru Rareș” și regimentul 24 artilerie) în lupta contra sovieticilor, majoritatea din ei fiind înhumați în cimitirul comunei Vărvăreuca (Vărvăreni). Recent au fost descoperite osemintele unui ostaș român necunoscut chiar lângă fântână, fiind ulterior reînhumat. Abia în anul 2008 s-a inaugurat Troița maramureșeană donată de Oficiul Național pentru Cultul Eroilor închinată celor 360 ostași români căzuți în luptele din lunca Răutului.
Mărturie asupra luptelor grele purtate de Armata Română (diviziile 8, 13, 14 infanterie române din Corpul 30 armată german) în zona localităților Florești, Vărvăreni, Movila Turcului, Ghândești stau armele, schijele, tuburile de cartușe ruginite descoperite de țărani în timpul lucrărilor câmpului. Iată ce ne povestește un veteran al războiului antisovietic din 1941-1944 Căpitanul (r) Petre D. Sandovici, pe front sublocotenent, comandant de pluton în Regimentul 39 infanterie din Divizia 14 infanterie:
„Am participat în cadrul Regimentului 39 infanterie la luptele de apărare de pe valea Răutului, în perioada 12-18 iulie 1941, cănd Divizia 14 infanterie, căreia regimentul nostru îi era subordonat, asigura flancul drept al Corpului 30 armată german, ce ajunsese pe Nistru şi sepregătea să-l forţeze. La 17 iulie sovieticii au executat un nou atac, mai puternic şi mai periculos decât toate celelalte executate în zilele precedente. Mă găseam instalat cu plutonul de mitraliere pe o înălţime denumită „Bortoasa”, situată pe malul drept al Răutului, în zona de sud-vest de satul Gândeşti (astăzi Ghindeşti). După o puternică pregătire de artilerie, inamicul a atacat în forţă la batalionul 3 infanterie făcând o breşă largă în dispozitivul de apărare al acestuia, pe unde s-a infiltrat şi a căzut în flancul drept al batalionului 2, exact pe direcţia unde mă găseam instatlat cu plutonul meu de mitraliere. În sprijinul nostru au intervenit şi câteva avioane de bombardament în picajgermane, dar situaţia devenea extrem de periculoasă, sovieticii ameninţând să întoarcă flancul de sud al Diviziei 14 infanterie. Eforturile noastre nu au fost zadarnice, inamicul deşi a introdus numeroase forţe în luptă şi a fost puternic sprijinit de artilerie şi aruncătoare, nu a putut să ne clintească de pe poziţie. Pentru bravura, priceperea şi dârzenia cu care au luptat în această zi (17 iulie 1941), numeroşi ofiţeri şi ostaşi ai regimentului nostru au fost decoraţi. Căpitanul Mihai Tatu a fost distins cu Ordinul „Mihai Viteazul”, iar eu am primit Ordinul „Coroana României” clasa a V-a cu spade şi panglică de Virtute Militară (Spre cetăţile de pe Nistru, Bucureşti, 1996, pp 279-280)”.
Pe 22 iunie 2012 se împlinesc 71 ani de la începutul campaniei de aliberare a Basarabiei de sub ocupația sovietică. Începând cu 22 iunie și până la 26 iulie 1941, pierderile armatei române s-au cifrat la 24.396 militari. Alături de localităţile unde românii au avut de înfruntat lupte decisive, glorioase, care au intrat în memoria naţională: Posada, Rovine, Podul Înalt, Călugăreni, Plevna, Griviţa, Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, se adaugă şi alte nume de localităţi, cu o rezonanţă eroică precum ar fi Ţiganca, Epurenii, Cania, Stoeneşti, Vărvăreni…
Cred că activitatea acestui muzeu va păstra vie amintirea despre jertfa lor, nu numai în conștiința românilor din Republica Moldova, ci și a celor din Țară.

UNIREA atunci și acum

Sosirea în dimineața zilei de 26 martie/8 aprilie a Prim-ministrului României, A. Marghiloman, a reprezentat momentul hotărâtor în decizia Sfatului Țării de a adopta unirea condiționată a Republicii Democratice Moldovenești (R.D.M.) cu România.

Cei cărora astăzi nu le convine actul istoric din 1918 insistă asupra faptului că votul fusese „smuls” sub presiunea „baionetelor române” și, mai nou, ar fi fost îndreptat împotriva minorităților din Basarabia.

De fapt procesul verbal al ședinței din 27 martie 1918 ne spune altceva: „La orele 4 după amiază primul ministru, dl. Al. Marghiloman, însoțit de ministrul de război, general Hârjeu, și numai de funcționari administrativi civili, a fost primit în plină ședință a Sfatului și de la tribuna parlamentului a expus punctul de vedere al guvernului român […] Primul ministru a declarat pe dată că, împreună cu reprezentanții guvernului român, se retrage din incinta adunării pentru ca deliberațiunea care va urma să se facă, în afară de orice sugestiune sau impunere, de Sfat. Miniștrii români s-au retras în mijlocul aclamațiunilor.[1]

Mărturii despre dorința grupurilor minoritare din Basarabia de a deveni cetățeni cu drepturi depline ai României sunt proclamațiile zemstvelor din Bălți (3 martie 1918) și Soroca (13 martie 1918). De asemenea, o delegație a proprietarilor  agricoli neromâni, condusă de P.V. Sinadino, se prezintă pe 6 martie la Regele Ferdinand I și cere unirea. La fel și ucraineanul Podlesnîi, președintele asociației institutorilor din ținutul Lăpușna, înaintează la sfârșitul lunii ianuarie 1918 o declarație de unire.[2]

Unirea a fost votată de 86 de deputați, 3 se pronunță contra și 36 se abțin, iar 13 au fost absenți. Deputații care s-au abținut de la vot nu au fost împotrivă, ci pur și simplu nu primiseră mandat să-și exprime poziția din partea congreselor regionale.

În acest sens, la 7 martie 1919, congresul coloniștilor germani din Basarabia, ținut la Tarutino, hotărăște solemn: „Coloniștii germani basarabeni ca cetățeni ai statului român vor fi totdeauna credincioși Tronului și Statului.”[3] Continuă lectura

Operaţiunea Tatar-Bunar între propagandă şi dezinformare

Noi nu trăim pe o insulă. Trăim în încercuire capitalistă

(Stalin, 1926)

Astăzi, localitatea Tatar-Bunar din sudul Basarabiei (în prezent teritoriu aflat în componenţa Ucrainei) numără mai puţin peste 10 000 de locuitori. Monumentul colosal din centrul oraşului aminteşte de un eveniment, sau mai bine zis de un plan definitoriu al Kremlinului de a distruge statul român prin sovietizare.

Totuşi, ce importanţă are „revolta” de la Tatar-Bunar şi care sunt consecinţele acestei operaţiuni regizate de Comintern asupra redefinirii identitare a spaţiului dintre Prut şi Nistru? Care au fost adevăratele intenţii ale Uniunii Sovietice şi cine a stat în spatele „mascaradei-puci”? În următoarele rânduri voi încerca să răspund la aceste întrebări prin intermediul unei investigaţii istorice.

Stalin şi ţara sovietelor

Gândirea sovietică percepea ameninţarea militară românească eminentă încă din decembrie 1917, după ce Armata română a reuşit să dezarmeze şi să alunge din Moldova în jur de 1 150 000 de soldaţi ruşi bolşevizaţi, organizaţi în trupe de zece ori mai numeroase decât efectivele româneşti, iar „de la predecesorii ţarişti a fost moştenit şi un resentiment strategic din cauză că românii reprezentau singurul obstacol non-slav în arcul slavic, care se întindea iniţial prin Rusia, prin Dobrogea, spre Bulgaria, Macedonia, Serbia, Bosnia, Croaţia şi Slovenia”.[1] Continuă lectura

A. Vlahuţă despre Mihai Eminescu

Într-una din zile am deschis o carte din biblioteca personală de care nici nu ştiam. Este vorba despre o culegere de schiţe şi poezii a lui A. Vlahuţă cu titlul „Din Goana vieţii”, Editura Librăriei Leon Alcalay, Ediţia a II-a apărută în 1908. La 15 ianuarie 2011 se împlinesc 161 ani de la naşterea poetului M. Eminescu, acel Hyperion al poeziei aflat în permanentă căutarea a infinitului, şi în acelaşi timp, acel „român absolut”, cum îi spunea Petre Ţuţea, a cărui iubire de Patrie i-a provocat atâta suferinţă. În semn de omagiu faţă de marele poet voi reproduce în următoarele rânduri un text, şi în acelaşi timp, poate ultimul portret al poetului schiţat cu atâta grijă de A.Vlahuţă: Continuă lectura

Katyn-ul românesc

”Dovedește că în regimul comunist binele poate fi realizat

numai întâmplător, pe căi ocolite, ocolite și nelegale,

nelegale adică neconforme cu principiile,

prin urmare neprincipiale.”

(N. Steinhardt, ”Jurnalul fericirii”)

 

 

 

 

 

Este greșit să considerăm că teroarea comunistă asupra populației românești a început cu anul 1944. Nu, aceasta începe cu tragicul an 1941. Imediat după ocupație, asupra Basarabiei și Bucovinei de nord s-a năpustit o mulțime de politruci și NKVD-iști. Aproximativ 1122 foști funcționari din administrația română, 2000 de salariați ai Căilor Ferate, și foștii membri ai Sfatului Țării au fost arestați sau uciși. Continuă lectura

Redefinirea naţionalismelor „civic” şi „etnic” în unionismul cerebral

De-a lungul timpului realitatea istorică ne-a demonstrat că teoria statului naţional care-şi asumă, în genere, o formă civică de naţionalism se bazează şi pe un „naţionalism etnic”.

În următoarele rânduri voi încerca să abordez câteva aspecte esenţiale din acest demers al identităţii prea mult sau prea puţin discutat. Anume „apartenenţa la un popor” este temeiul pentru care naţionalismul civic atribuie drepturi şi datorii de cetăţean. „Numai cei ce împărtăşeşsc cultura publică a unui popor, care aderă la <religia civilă> a statului naţional, sunt îndrituiţi să participe la aceleaşi drepturi şi datorii care compun cetăţenia. Dacă acestea sunt în principiu universale şi presupun  o bază uniformă de aplicare pe tot globul, ele sunt accesibile în practică doar celor care sunt ori au devenit membrii ai unui stat.”[1] Continuă lectura

Dosarul găgăuz

„Tragedia poporului osetin a mai amintit încă o dată despre acel pericol în faţa căruia stau toate popoarele mici de pe planetă. Lipsa garanţiei de apărare sigură, nedreptatea şi discriminarea întîlnită des din partea naţiunilor „titulare” care ne înconjoară, cheltuielelor intense a globalizării, transformă întrebarea supraveţuirii şi păstrarea popoarelor mici într-o întrebare foarte actuală”

Guvernatorul (başkanul) Găgăuziei Mihail Formuzal, 2008

 

“Suntem îngrijoraţi de tendinţele separatiste care se înregistrează în sudul ţării în ultimul timp, dar şi de atitudinea indiferentă a factorilor de decizie de la Chişinău, care neglijează pericolele în privinţa independenţei, suveranităţii şi integrităii teritoriale a Republicii Moldova.”

Preşedintele Mişcării Acţiunea Europeană, Veaceslav Untilă, 19 aprilie 2010

 

Trebuie să fiţi bătuţi ca să ne iubiţi?”

Ex-preşedintele Rep. Moldova, Vladimir Voronin, la întâlnirea cu

alegătorii din Comrat, 2009

 

Obsesia unei „republici”…

Demonsrtaţiile din centrul Comratului desfăşurate în data de 19 iulie 2008 şi iniţiate de către mişcarea „Edinaia Gagauzia” (Găgăuzia Unită), al cărui lider este başcanul Furmuzal, face parte dintr-un vechi ciclu de revendicări ale găgăuzilor începând cu anii `80. Această formaţiune este cunoscută drept promotoare a celei mai vehemente critici la adresa Partidului Comuniştilor din Republica Moldova şi a ex-preşedintelui Vladimir Voronin. Mitingul de protest a avut drept scop sesizarea Curţii Constituţionale despre imixtiunea autorităţilor centrale în activitatea Adunării Populare a Găgăuziei, modificarea statutului (legea fundamentală) a Găgăuziei înlocuind noţiunea „unitate teritorial-administrativă Găgăuzia” în „Republica Găgăuzia” (în limba găgăuză Gagauz Yeri) şi să adopte statutul Găgăuziei într-un referendum al întregului popor. Potrivit Agenţiei INFOTAG, demonstranţii purtau lozinci pe care scria „Nu discriminării poporului găgăuz!”,  „Comuniştii pun interesele partidului mai presus decît interesele poporului”, „Susţinem unirea patrioţilor Găgăuziei”.[1] Continuă lectura

Pata oarbă a memoriei noastre…

Pe parcursul a mai multor secole, frontierele Moldovei au fost foarte mobile. Din punct de vedere juridic şi istoric, între Republica Moldova de astăzi şi Voievodatul Moldovei, întemeiat între 1359, nu există o legătură de succesiune. Actuala Republica Moldova ocupă doar o parte din teritoriul vechiului Principat al Moldovei – teritoriu denumit de către ruşi Basarabia în urma anexării din 1812 la Imperiul Rus. Dar pierderea Basarabiei nu a împiedicat existenţa Principatului Moldovei în continuare timp de 50 de ani, acesta încetându-şi existenţa abia în ianuarie 1862, când s-a unit cu Principatul Munteniei, dând naştere României. Între 1806 şi 1812 marile puteri europene au încheiat mai multe tratate din care nu a lipsit soarta Moldovei. Lipsită aproape totalmente – după mazilirea cantemireştilor la Harkov – de o clasă politică sau de una economică ca să-i reprezinte anume în acea epocă tulbure, soarta moldovenilor de pe ambele maluri ale Prutului era pecetluită, aceştia reprezentau nişte simple cărţi de schimb între marile imperii. Tratatul ruso-turc de la Bucureşti, din 28 mai 1812, prin care Moldovei, adică „celelaltei Valahii” i se mai lua (după ocuparea Bucovinei de către Imperiul Austro-Ungar) o parte din teritoriul ei natural, partea de est, dintre Nistru şi Prut, nici măcar nu a fost vizat de un reprezentant al Moldovei. Între 1806-1812 Moldova nici nu avea domnitor (după „demisia” lui Alexandru Moruzi) ci un guvern provizoriu numit, în fond, tot de Rusia, care ocupa din 1789 Principatele Moldovei şi Munteniei în încercarea de a opri expansiunea revoluţiei franceze şi posibila alianţă franco-turcă. Actul anexării teritoriului de est a Moldovei era fără valoare şi nulă ca drept, căci Turcia nu avea drepturi teritoriale asupra Principatului Moldovei. Consecinţa cea mai gravă a reprezentat nu numai raptul teritorial, ci şi despărţirea moldovenilor de pe ambele maluri ale Prutului – râul Prut a devenit frontieră. Aproximativ 419 000 (86 % din populaţie) de moldoveni s-au pomenit încadraţi cu forţa într-un imperiu străin de cultura lor, care promova intens politicile de deznaţionalizare prin colonizare şi rusificare în toate sferele economice, administrative, politice şi militare. În acest context, moldovenii dintre Prut şi Nistru nu au avut oportunitatea să-şi decidă singuri şansa de a a urma unirea firească dintre cele două principate în 1862 şi de a merge pe calea realizării propriului stat independent aşa cum s-a întâmplat pe malul drept al Prutului.* Continuă lectura

Ofensiva pentru eliberarea centrului şi sudului Basarabiei

Armata română se vede nevoită să treacă la acţiuni practice, ce au culminat cu lupta contra anarhiştilor care, bolşevizaţi, indisciplinaţi şi insubordonaţi părăseau frontul în valuri uriaşe – mari unităţi până la nivelul unor armate: de exemplu a VI-a, a XI-a ş.a.

„La 21-22 decembrie 1917 a fost lichidat cu forţa focarul constituit de cei 3000 de ruşi la Socola în Iaşi. Luptele grele s-au dat între români şi ruşii din Armata a VI-a şi mai ales din celebrul corp siberian la Galaţi şi împrejurimi în zilele de 12-23 ianuarie. În timpul luptelor peste 3000 de ostaşi ruşi s-au predat germanilor, iar restul, deşi primise ajutor de la marina proprie de pe Dunăre, a depus armele şi a fost lăsată să treacă Prutul spre Rusia. O înfruntare sângeroasă s-a petrecut şi la Paşcani, între divizia 7 română şi trupele Armatei a IV-a, care, părăsind şi ea frontul din munţii Neamţului şi Sucevei, se îndrepta spre Iaşi. Cea mai mare parte a trupelor Corpului II rus mai întâi scapă, însă este prins, încercuit de români şi, la 27 ianuarie nevoit să ceară colonelului Rădulescu[1], să-i lase să se retragă spre Suceava (fiind îndrumaţi să se retragă prin nordul Basarabiei). Totuşi ruşii îi atacă pe români. O luptă sângeroasă a avut loc la Spătăreşti, de pe urma căreia mii de „aliaţi” au fost dezarmaţi luânduli-se 4000 puşti, 74 mitraliere, 84 tunuri, 15 chesoane şi expediaţi spre nordul Basarabiei. Ambele tabere au înregistrat morţi şi răniţi.”[2] Continuă lectura