Posts Tagged ‘Răut’

h1

Peștera care i-a salvat pe românii basarabeni de sovietici

Martie 29, 2017

Radio Chișinău | 01.12.2014

Puțini cunosc fapta nobilă a unui copil de 11 ani, care împreună cu tatăl său, dascăl la biserica din satul Vărvăreuca, din fostul județ Soroca, a ascuns în peștera din localitate câteva zeci de răzeși și funcționari români de furia ostașilor sovietici.

O istorie dramatică demnă de marile ecrane, astăzi aproape dată uitării. O relatare de Victor Pogor.

Se întîmpla în iulie 1941, când trupele sovietice, încercau să recucerească înălțimea Bortoasa și să îndepărteze Armata Română spre Prut. În localitatea se zvonea că sovieticii umblă din casa în casă, fac percheziții, împușcându-i pe toți cei ce se considerau români și se declarau împotriva regimului de ocupație.

Ion Ciobanu își amintește și acum cum tatăl său, Vladimir Ciobanu, dascăl la biserica din Vărvăreuca, i-a poruncit să meargă pe la mai mulți oameni din sat, unii dintre ei țărani înstăriți, și să-i aducă, sub protecția întunericului la peștera din marginea satului. Acolo s-au ascuns timp de câteva zile, blocând intrarea cu pietre. Ascultau îngroziți cum detonează proiectilele la doar câteva sute de metri de locul unde se aflau.

Au stat ascunși în peșteră câteva zile. Dormeau pe rând, pe fânus, adus de copii de pe malurile Răutului.

Galina Ciobanu, martor și ea la evenimentele din acea vreme, spune că au părăsit peștera doar după ce au observat câțiva militari români, dezbracați până la brâu, spălându-se în apele râului. Aceștia le-au spus că pot pleca pe la casele lor, pentru că de acum sunt liberi, iar trupele sovietice au fost alungată departe, spre Soroca.

Directorul muzeului ostașului român „Memoria” din Vărvăreuca, Victor Țîbrigan, spune că după război, peștera din Vărvăreuca a fost dată uitării, devenind loc de extracție a pietrei pentru construcții, iar cei care își mai aduc aminte de fapta dascălului din localitate sunt tot mai puțini.

Acum peștera din Vărvăreuca este un loc de joacă îndrăgit de copiii din împrejurimi și numai o cruce, roasă în piatră de mâna unui necunoscut amintește de acel iulie 1941 în care dascălul din localitate și fiul său au salvat mai multe vieți nevinovate.

Anunțuri
h1

Răutul

Noiembrie 22, 2009

În istoriografia noastră numele acestui râu este atestat în „Letopiseţul Ţării Moldovei” de Grigore Ureche şi, într-un fragment adiţional al lui Misail Călugărul prin care se menţionează că în 1475, pe când Ştefan cel Mare se afla la Vaslui după biruinţa asupra turcilor la Podul Înalt, i-au venit olăcari (curieri) de la Soroca înştiinţându-l: „cazacii au intrat în ţară şi pradă. Decii Ştefan Vodă neputând suferi pre neprieteni a-i lăsarea să-i strice ţara, ce îndată cu ai săi, cu câţi era, i-au căutat a merge, unde s-au şi tâmpinat cu acea oaste căzăcească pe Răutu la Grumădzeşti (astăzi satul Serbeşti, raionul Floreşti). Fiindu cazacii în pradă răşchiraţi şi lovindu-i noaptea fără veste, fură biruiţi cazacii.[3]

Despre unele lupte pe malurile acestui râu scria în cronica sa şi Miron Costin.

„Răutul servea domnilor Moldovei şi ca reper pentru delimitarea unor unităţi administrativ-teritoriale în ţinutul Soroca: Ocolul Răutului, în care intrau sate de pe malul stâng, în temei, din actualul raion Floreşti, şi Ocolul de peste Răut, cuprinzând localităţi de pe malul drept din actualele raioane Sângerei şi Floreşti, precum şi târgul Bălţi.”[4]

Râul Răut a reprezentat un interes deosebit pentru militarii ruşi, care, după 1812, au cercetat valea lui, trecând-o şi pe hărţile topografice ale statului-major al armatei ruse. Iată ce scria Zamfir Arbore în „Dicţionarul geografic al Basarbiei” comentând acele hărţi:

„Răutul, râu, în jud. Soroca, Bălţi şi Orhei. Formează un bazin special, care ocupă partea de mijloc a Basarabiei de la N., dând acestei părţi un caracter special. Izvoarele sale sunt în jud. Soroca, de lângă satul Rediul Mare (actualmente raionul Donduşeni – n.a.). Aici, de prin hârtoapele văii Rădiul Mare, se adună apele acestui râu, care apoi străbat o întindere de peste 200 de verste, revărsându-se în Nisru, lângă satul Ustia, în dreptul târguşorului Dubăsari. Din stânga râul primeşte râuleţele Cubolta, Căinar, Camenca, Dobruşa, Sagala, Cohîlnic şi Brizincea; din dreapta – Copăceanca, Răuţel, Soloneţ, Ciuluc, Cula, Vaticiul şi Ivancea…Afluenţii din stânga curg aproape paralel Răutului, împresuraţi de nişte văi adânci şi despărţiţi de înălţimi. Afluenţii din drapta întâlnesc Răutul aproape perpendicular, văile lor sunt largi, ca şi valea Răutului, şi acoperite cu mlaştini şi bălţi. Râul Răut, în cursul său, formează multe mlaştini mari […]

Pe valea Răutului sunt şi multe heleşteie. Solul acestei văi posedă sedimente de sare. […] începe  de lângă satul Scăieni, unde se uneşte cu văile Donduşeni, Rădiul Mare şi a treia vale fără nume special. Până la Bălţi valea Răutului are direcţiunea S.-E. Iar de aici se îndreaptă spre E. Până la satul Gura Camencii, avînd o lungime de peste 35 km, după harta statului-major rus; apoi, până la satul Căzăneşti, merge spre S.-E. De la acest sat şi până la satul Ustia de pe malul Nistrului, valea are o lungime de 90 km […]

În valea Răutului se află 67 sate, 2 oraşe şi 4 colonii evreieşti […] La Scăieni, unde e capul văii, înălţimea locului e de 72 stânjeni de-asupra nivelului mării de pe harta statului-major rus, iar lângă Orhei de abia 18 stânjeni deasupra nivelului mării.”[5]

(Stânjen – unitate de măsură pentru lungime, folosită înaintea ontroducerii sistemului metric, care a variat, după epocă şi regiune, de la 1,96 m până la 2,23 m. – n.a.)

În prezent Răutul are o lungime de 286 km. Suprafaţa Bazinului său este de 7760 km pătraţi. El este cel mai mare afluent al Nistrului şi însuşi adună apele a 135 afluenţi cu o lungime totală de 3720 km. Mai există şi alţi afluenţi decât cei enumeraţi de Zamfir Arbore cum ar fi: Iligaci, Malovata, Râşca, pe dreapta, şi Drăghinici pe stânga.[6]

Regimul hidrologic al râului este variat. Aici putem întâlni viiturile de primăvară şi vară. Debitul mediu, iar cantitatea medie de apă care trece, într-o unitate de timp, printr-o secţiune a albiei, variază între 8 şi 15 m3 /sec.

Lunca râului Răut în partea sa de sus are o lăţime de 50-100 m, în cea de mijloc – 1-1,3 km. Pe alocuri Răutul formează braţuri şi insuliţe, una dintre acestea o putem găsi în aval de satul Prodăneştii Vechi. Pe păşunile şi în mlaştinile Răutului cresc 213 specii de plante.[7]

În trecut, râul îngheţa în decembrie şi se dezgheţa la sfârşitul lui februarie. Acum însă, se comportă aşa cum îi dictează capriciile climei, în special sub influenţa încălzirii globale. Apele lui sunt folosite parţial pentru irigaţii. În valea lui se cultivă plante furajere şi legume. Se practică pescuitul şi creşterea păsărilor. Debitul său permite instalarea microcentralelor electrice, una dintre ele fiind construită la Căzăneşti. La Floreşti a existat un mare lac de acumulare pentru irigare.

Cât despre hidronimul Răut, doctorul habilitat în filologie, specialist în toponimie şi hidronimie, Ion Dron specifică:

„Hidronimul coboară la un termen (variativ est-indoeuropean târziu) raut cu înţelesul de „rîu”. Numele Răut este moştenit de românofoni din substratul daco-getic fără vreo filieră slavă (cuvântul slav revet’ în tratarea provenienţei Răutului ţine de domeniul fanteziei) chiar dacă ar fi cazul să presupunem şi să admitem că daco-geţii ar fi însuşit termenul raut din graiurile sarmanţilor, pătrunşi efectiv în Moldova după înfrângerea dacilor de către romani în anii 105-106.”[8]


[1] http://www.monument.md/catalog/situri/327/

 

[2] Ion Hîncu apud Vasile Trofăilă. Oraşul Floreşti.  Chişinău: „VAST-M” SRL, 2008, p. 12.

[3] Letopiseţul Ţării Moldovei. Chişinău, 1990 apud Vasile Trofăilă, op. cit., pp. 12-13.

[4] Vasile Trofăilă, op. cit., p. 13.

[5] Zamfir Arbore. Dicţionarul geografic al Basarabiei. Bucureşti, 1904. Ediţia din Chişinău, 2001, pp. 171-172, apud Vasile Trofăilă, op. cit., pp. 13-14.

[6] Enciclopedia Sovietică Moldovenească. Chişinău, 1976, vol.6, p.55 in V. Trofăilă, op. cit., p. 14.

[7] Н. Смирнова-Тарева. Растителность Днестра. Кишинев, 1976, стр. 10.

[8] Ion Dron. Studii şi cercetări. Chişinău, 2001, pp. 288-289 apud V. Trofăilă, op. cit., p.15.